Nu este greu să nu vezi zbaterile USR-ului din ultimele luni. Păstrând evident proporțiile (și necomparând integritatea și calitatea intelectuală a oamenilor), mișcările partidului arată precum cele ale PPDD-ului abia ajuns în Parlament: mulți oameni care joacă pe mize care îi depășesc sau pe care nu le înțeleg. Din păcate.
Totul pornește de la neînțelegerea votului din decembrie 2016. USR este, în primul rând, un partid-protest. Nu este un partid anti-corupție decât în măsura în care, într-un anumit context public și mediatic, atenția publicului este preponderent concentrată pe acest subiect.
N. Dan nu înțelege votul din decembrie 2016 și vrea să reia la nesfârșit bătălia care crede că l-a propulsat în prim-planul politicii anul trecut. Un singur mare narativ – anti-corupție; reificarea castravetelui comunicațional – orice poate fi citit în cheia justiției. N-o să vă vorbesc despre limitele anti-corupției când economia merge bine, am să vă trimit doar la un articol interesant scris de Klasnja & Tucker (2013) care compară Suedia și Moldova. Altfel, ce este ignorat de fostul lider este că USR a demonstrat că nu are capacitatea de a impune agenda sau de a controla; o poate valorifica doar când tema sa dragă este activată, dar acest lucru depinde mai degrabă de greșelile Guvernului și ale majorității parlamentare sau de acțiunile magistraților. De aici reactivitatea și aparenta sa pasivitate. Ciudat este că USR știe doar un dans și nu vrea să învețe altele (sau nu o face suficient de repede), tocmai pentru că partenerii de ring le-au învățat cu câțiva ani mai înainte și au (se zice) un avantaj competitiv.
Dacă revenim la ideea de partid-protest, USR ar trebui să fie un partid de atitudine, nu de subiect: să atace acolo unde mainstream-ul politic greșește, să caute să fie gata oricând și oriunde să opună o voce puternică și documentată guvernării. Fără nazuri, fără gesturi tactice, fără prea multă “strategie”. Este interesant cum un partid care n-a depășit 10% în alegerile parlamentare se comportă ca și cum ar fi pe cale să formeze o majoritate parlamentară și nu dorește să alieneze votanți potențiali. Nimic mai greșit: provocarea pentru partid este să confirme și să rămână în Parlament tura viitoare, eventual să crească la 10-15%. Prea multă “strategie” strică.
De aceea este greu să-i înțelegi pe N. Dan și felul în care se încăpățânează să citească greșit situația politica. Poziționarea împotriva CpF nu este doar un act corect în sine (opinia mea, nu o detaliez aici). Este și benefic din punct de vedere electoral și politic. Coaliția pentru Familie, vrând-nevrând, a pus pe agendă o tensiune recurentă, dar până acum secundară în societatea noastră: conflictul materialism – postindustrialism (tradiționalism – modernism, dacă vreți, deși aceasta este o simplificare nepermisă a tezelor lui R. Inglehart). A forțat suficienți votanți, altfel neimplicați, să ia o atitudine. În teoria politică, pentru ca o tensiune din societate să devină un clivaj care să structureze nașterea și activitatea partidelor și sistemelor de partide, două alte elemente sunt necesare (Bartolini & Mair, 1990): o identitate colectivă care să susțină diferențele socio-demografice și existența unor forme de organizare la nivel politic și societal. USR era cea mai în măsură să asume trendul postmodernist și să-i cucerească politic pe cei care îl asumă. Era o cale ușoară spre cei 10-15% de care vorbesc mai sus. N. Dan a spus „pas” pentru că el se comportă strategic și îl încurcă (evident strategic) libertățile civile.
Dar de ce se încăpățânează N. Dan și cum va pierde USR în urma acestor evoluții?
Nu s-a votat ideologic pentru USR, dovadă că au ajuns împreună în același partid oameni cu abordări atât de diferite. S-a votat împotriva mainstream-ului politic de către cei care au văzut în N. Dan o garanție. Caracterul său a contat, încăpățânarea sa. Faptul că s-a bătut pentru ceva, că s-a întors în țară pentru aparent nimic, că a stat în tranșee ani și ani până să ceară votul (un exemplu pe care l-ar putea urma cei care vor să ardă etapele și să culeagă dividende politice fără a trece prin această etapă de înțelepțire, de 40 zile în deșertul politic sau aparent non-politic). Idealismul său i-a convins pe mulți. Evident, aici e vorba de imagine, iar N. Dan a arătat de multe ori cât de nepregătit este pentru politica mare. Dar puțini i-au putut nega bunele intenții. Aici a reușit USR și aici au ratat pe rând toate Albele-ca-Zăpada ultimilor 10 ani. De aceea e N. Dan îndreptățit să ridice tonul și să dea cu basca de pământ – chiar dacă strategic și moral, aș adăuga, greșește.
Este evident jocul politic pe care îl încearcă, deși riscă mult. O astfel de separare a apelor ar fi trebuit forțată la Congres, nu după. Poate va reuși să-și ia partidul înapoi de la cei care și-au văzut ideile politice eșuând pe rând în URR, PLD, Noua Republică, M10 sau PMP. Dar garanția pe care el a oferit-o votanților – oameni ca mine, gândind ca mine, cu caracter – este subminată chiar de acest power play. Păi pentru cine ați garantat, domnule Nicușor? Pentru unii care vă scot din joc? Tipul acesta de evoluții amenință credibilitatea USR și menținerea sa în Parlament, cu sau fără N. Dan, la următoarele alegeri. Ipotezele sunt de lucru și probabilistice, pentru că nimeni nu poate prezice ce greșeli vor mai face PSD și PNL.
P.S. Cei care mizează că D. Cioloș va veni în fruntea USR după evacuarea lui N. Dan au o mare problemă de realism politic. E greu tare să construiești ceva pe aparența unei trădări. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Boris Johnson.