Articol publicat pe platforma de bloguri Adevărul
“Este nevoie de un nou proiect de țară, un proiect de țară pentru România, pentru România viitorului în Uniunea Europeană”, a spus Președintele Iohannis după o întâlnire pe care avut-o luni cu premierul, guvernatorul BNR și liderii partidelor parlamentare. De elaborarea proiectului de țară, menit să ofere controlul agendei publice pentru când va fi momentul și să restarteze un Președinte în mare suferință strategică și pierzând accelerat susținere, se va ocupa, la Cotroceni, un grup de lucru.
A doua zi, marți, a fost lansat, într-un cadru similar, documentul strategic “România competitivă“, despre care am aflat că respectă logica proiectului de țară, urmând să reprezinte dimensiunea sa economică. Așa cum arată cele 12 pagini, o dezbatere publică asupra temelor va avea loc între iulie și septembrie, ținta fiind “un acord politic privind strategia de competitivitate a României”.
Știm încă prea puține despre planurile Președintelui cu proiectul de țară. Nu avem o detaliere a modului în care se va desfășura acest proces, în mod cert legat de centenarul Marii Uniri, de Președinția UE asigurată de România și, bineînțeles, de alegerile din 2019. Ca să fim cârcotași (iar perioada post-alegeri parlamentare va fi testul), sperăm, de dragul sonorității conceptului, să nu intre în adormire precum alt proiect național lansat de Președinte în acest an – România educată.
Din acțiunea coordonată a Președintelui și Guvernului, sunt câteva elemente-cheie care atrag atenția. Klaus Iohannis vorbește despre “consens politic” și despre un proiect “care va ghida mersul României pentru viitorul mediu și lung în Uniunea Europeană, […] care este locul României, rolul României și nivelul de ambiție al României în Uniunea Europeană”. Documentul elaborat sub coordonarea vicepremierul Borc își propune să defineacă “o viziune care să furnizeze consensul societal asupra principalelor domenii și măsuri de acțiune menite să așeze România pe calea dezvoltării sustenabile, ceea ce s-ar traduce, în limbaj economic, prin convergența nivelului PIB/locuitor cu nivelul din țările europene dezvoltate”.
Centrate deci pe atragerea susținerii politicienilor și societății, eforturile guvernanților ridică mai degrabă întrebări structurale, asupra cărora ne vom referi în această analiză.
- Este oare adecvată abordare top-down cu care se pornește?
Ce frapează atât la reuniunea de la Cotroceni (privind la lista celor prezenți), cât și la documentul lansat de Guvern este abordarea top-down. Președintele, punând într-un fel între paranteze legitimitatea pe care i-o dă votul din 2014, se concentrează nu atât pe consultarea societății, ci mizează, într-un mod pe care îl vom detalia mai târziu, pe rolul partidelor (ignorând credibilitatea acestora). În plus, aducând aminte de comunicarea în doi pași, documentul Guvernului leagă implementarea fără rezerve din partea factorului politic a proiectului economic de popularitatea măsurlor (o limită firească a tehnocrației și o abordare realistă, veți spune).
Într-o democrație reprezentativă în criză (e suficient să ne uităm la participarea electorală și la încrederea în instituțiile politice esențiale), opțiunea decidenților, mai mult sau mai puțin explicită, este cea pentru o înțelegere între elitele politice, la care se vor adăuga, pentru diversitate și un plus de credibilitate, cele academice (Academia Română), financiar-bancare (BNR) și economice (prin implicarea mediului de afaceri).
Or rolul unui proiect de țară este tocmai să fie unul bottom up, cu elitele politice funcționând ca facilitatori ai conversației. Acordul între politicieni nășit de instituții simbolice (apropo, nu se întreabă nimeni de ce lipsește BOR?) este lipsit exact de premisa esențială a inclusivității, care cere un start de la planul cel mai general. În mod concret, lansând ideea consolidării și validării unui proiect de țară, primul nivel este cel al întrebărilor și chestiunilor fundamentale:
- Ce fel de Uniune Europeană vede România, în contextul actual: un plus de integrare politică sau mai degrabă o Europă a națiunilor?
- Vrea România în Euro pe termen mediu și, din această privință, cum se raportează la Europa cu mai multe viteze pe care tocmai apartenența sau non-apartenența la acest club o determină?
- (în contextul modelului social european) Ce fel de stat social este România, care este contractul social pe care îl agreăm pentru a defini drepturi și resposabilități? Cât de extins sau de restrâns este acest stat? Cum ne raportăm la inegalitate, sărăcie și dezvoltare inegală a regiunilor și zonelor urbane și rurale, din prisma rolului statului? Ca să surprindem ultimele controverse publice, ce înseamnă gratuitate în sistemul de sănătate și de învățământ?
- Care este raportul dintre muncă și capital? Cum ne definim la nivel regional din perspectiva a ceea ce identificăm drept avantajul nostru competitiv? Continuăm să marșăm pe forța de muncă ieftină? Cum privim raportul dintre capitalul străin și cel românesc?
Acestea sunt întrebări care evident trebuie detaliate și traduse pentru o dezbatere de societate, exact miza unui demers precum cel anunțat de Președinte. De cât de inventiv este acest proces, de cât de mulți oameni participă, de cum reușești să îi consulți/stârnești pe români depinde succesul inițiativei, care este chiar mai amplă decât cea a revizuirii Constituției.
Un proiect de țară este, în fapt, un proiect al unei noi Republici, al unui aranjament social, economic, politic și cultural care să permită atingerea obiectivului creșterii nivelului de trai. Dacă Președintele nu înțelege să lărgească cercul și să ducă această dezbatere din somptuosul Cotroceni până în Vaslui, Vama Veche și Satu Mare, să asculte oameni cât mai diverși, atunci eșecul este previzibil. Nu spune nimeni că este ușor să ai o asemenea conversație națională, dar, dacă tot vrei proiect de țară, atunci ridică-te la înălțimea obiectivului și, vorba americanului, think big.
- Chiar nu avem un proiect de țară? Ridicăm asamblarea bucăților de puzzle la statutul de proiect de țară?
De când am evadat din comunism, nu cred că e greu pentru nimeni să pună degetul pe American Dream-ul românesc. E simplu, a spus-o, printre alții, Traian Băsescu în 2004: vrem să trăim bine. O spune și documentul Guvernului: “România: țara în care vreau să trăiesc, să muncesc și să mă întorc”. Traiul ca în Vest este cel care ne-a mobilizat și continuă să ne mobilizeze. NATO și UE, identificate drept proiectul nostru de țară deja atins, sunt de fapt obiective de ordin secund: vrem să trăim bine, iar aceasta nu se poate face decât fiind în anturajele potrivite. De aici, dincolo de suprema dezamăgire față de actorii politici interni, vine explicația îmbrățișării și supunerii uneori totale față de ceea ce vine dinspre aceste medii. Pentru că obiectivul mai mare este cel care te ghidează, pentru că poți pune mâna pe el (cu atât mai mult după deschiderea granițelor și acordării posibilității de a munci în Europa).
Proiectul nostru de țară este convergența. Primim fonduri europene, pe baza unor strategii de țară, avem Acord de parteneriat, avem programe operaționale, avem acorduri cu instituții internaționale de finanțare și asistență tehnică. Brexitul este un pretext, el poate fi momentul când România decide să joace în altă ligă în Europa. Dar responsabilii noștri politici trebuie să pună lucrurile în context, să explice unde nu este suficientă Europa de azi pentru România de mâine și unde ne dorim mai mult. Altfel, din aceste inițiative insuficient definite, se înțelege doar că miza noastră strategică (implicit economică) depășește UE și vrem diversificarea opțiunilor. Nu este nimic în neregulă atât timp cât este o decizie dezbătută public și asumată (așa tranșăm eventual și atitudinea față de investițiile chineze, de exemplu, care i-au făcut pe mulți să strâmbe din nas în ultimii ani). Dacă, coborând o treaptă, nu este vorba decât de organizare și coordonare a eforturilor și proiectelor, de un nou aranjament instituțional; iar atunci, oricât s-ar făli decidenții noștri, nu suntem la nivelul unui proiect de țară. Că tot îi place Președintelui, suntem la etajul României lucrului bine făcut, care e mai degrabă o chestiune de execuție, cu evidente ajustări strategice, dar proiectul de țară e tare departe.
- E realist să vorbești de absența factorului ideologic?
În mod cert, răspunsul la această întrebare depinde de cum le tratezi pe primele două. Dar discuția despre uciderea ideologiei prin consens politic este și falsă, și periculoasă.
Obișnuiți cu abordări pe care le denumesc tehnice, fie la Bruxelles, fie în mediul privat, decidenții noștri trec peste dimensiunea zero a opțiunilor fundamentale. Dacă termenul de ideologie este unul compromis discursiv, atunci ar trebui să insistăm și să mergem la discuția despre valori și principii.
Așa cum arată, documentul economic al Guvernului nu doar că nu este neutru ideologic, ci reprezintă în mod cert o viziune pentru a înțelege lumea și de a o transforma ca atare. Consensul ca factor al progresului este o opțiune ideologică, un principiu structurant (alții cred că tocmai competiția aduce progresul). A vedea educația prin prisma unei forțe de muncă adaptate la cerințele actuale ale pieței muncii este din nou o citire valorică a situației – una care aduce în prim-plan o abordare a educației pur economică; e de urmărit dacă acesta va fi unghiul și în proiectul de țară al Președintelui. Cuvântul “sărăcie” lipsește din document. Perspectiva este cea a neoliberalismului, tratând statul așa cum tratezi o firmă, sau, ca să reluăm metaforele conceptuale ale doamnei Thatcher, bugetului statului drept bugetul unei familii.
Cel mai mare pericol, în opinia noastră, este ca predicata absență a factorului ideologic să fie de fapt acoperirea piaristică pentru impunerea unei anumite ideologii, în mod cert una care nu are nimic de-a face cu valorile progresiste. Pentru unii lideri politici, acceptarea unor asemenea opțiuni, de dragul consensului, ar însemna de fapt trădarea propriului electorat și ignorarea nevoilor legitime ale acestuia.
Realist vorbind, dacă nu ne place discuția despre ideologie și o ignorăm, putem totuși nega o conversație despre valori atunci când definim un proiect de țară? Așa cum demonstrează întrebările de la punctul 1, existența unei diversități de puncte de vedere față de teme importante nu poate fi trecută cu vederea. Să punem capacul peste aceste tensiuni sociale (sau batista pe țambal) nu înseamnă că le-am rezolvat sau că ele vor dispărea. Că spui că ești de stânga sau de dreapta, ca ești sau nu coerent ideologic, că știi ce reprezintă acești termeni, în final tot ai niște preferințe, predispoziții, experiențe care te fac mai apropiat de o tabără sau alta. Ceea ce ne duce la punctul următor, definitoriu.
- Unde mai este rolul competiției politice în acest consens al politicienilor? La ce poate duce consensul elitei politice?
Documentul strategic al Guvernului merge, cel puțin ca discurs (nu s-au publicat fișele), până la nivelul de măsuri. Cu greu ne putem abține de a citi totul în cheie electorală – e comic să spui că faci un document pentru o perioadă de patru ani (2016-2020) și să tot vorbești despre consens dincolo de cicluri politice, când tu te referi la unul singur; cum e la fel de comic să ai o consultare extensivă în trei luni, din care două de vacanță (iulie și august). Dar, în contextul opțiunilor valorice de care vorbeam mai sus, care se traduc în preferințe pentru diferite politici publice, care mai este atunci rolul alegerilor, care mai este rolul campaniilor electorale? Vom avea deci alegeri despre cine poate implementa mai bine unicul program de guvernare, acceptat de toată lumea?
Nu că ar exista astăzi prea mari diferențe între marile partide, dar un astfel de deznodământ ar reprezenta punctul final al dezvrăjirii. În mod cert, aceasta ar fi însoțită de o concluzie foarte tristă despre calitatea democrației noastre, pentru că ar fi pusă sub semnul îndoielii însăși ideea de alegere (dincolo de binecunoscutele caricaturi politice al căror singur rol este să valideze prin comparație marile partide). Ar dispărea în acest consens invocat de Președinte și Guvern exact competiția de idei care ar trebuie să caracterizeze o țară cu o democrație vibrantă.
Dar acest consens al elitei politice ar fi greu de ignorat și nu ar rămâne fără urmări. Dacă România ar fi ca Germania, dacă pașaportul românesc ar avea valoarea celui german, atunci consensul și coalizarea poate ar fi ușor acceptate. Dar în țara în care în fiecare din ultimii ani am avut proteste masive de stradă, în care încrederea în stat și instituții este la genunchiul broaștei, în care corupția merge mână în mână cu disprețul față de politicieni și partide, înțelegerea dintre politicieni arată mai degrabă, pentru populație, drept armistiții mutual avantajoase între familii mafiote. Ocuparea spațiului politic cu înțelegeri insuficient explicate, fără participare societală va crea nevoia de alternativă, nevoia unei reprezentări politice și eventual partnice cu adevărat anti-sistem. Ne temem că, după ce se va pune cruce și opțiunii tehnocrate, cu politicienii văzuți complotând înțelegeri obscure pentru conservarea propriei puteri (deci opunându-se schimbării atât de dorite), o să trecem la nivelul următor: articulări periculoase la marginea sistemului politic, cu abordări necenzurate și aparent coerente, cu ieșiri în stradă care nu ne vor mai umple de emoție, ci de teamă.
Ce spunem este că, tot golind de conținut și de sens actualul sistem politic, cu efecte asupra rolului și imaginii democrației noastre, apar sâmburii pentru ceva ce în mod cert nu ne va plăcea. Cu toate supapele, cu tot controlul, cu toată ocuparea nișelor, s-ar putea ca la un moment dat să se producă accidente și să ajugem să contemplăm dezastrul. Ar fi trist ca tocmai nobila idee a proiectului de țară, nepriceput sau îngust manevrată, să ne ducă în acest punct de tristă inflexiune.
În concluzie, cu scepticism, așteptăm să vedem cum se va răspunde observațiilor noastre prin felul în care fi implementat proiectul căutării unui proiect de țară. Teoria ca teoria, dar practica…