Se întâmplă ca în aceste zile să citesc Herbert Marcuse. Citesc despre cum programele marilor partide devin aproape identice, “chiar și în gradul de ipocrizie și odorul clișeelor”. Citesc despre cum această unificarea a contrariilor are impact negativ asupra însăși posibilității schimbării sociale. În fine, în această societate unidimensională imaginată în anii 60 (aflată atunci sub spectrul metapericolului nuclear astăzi devenit teroristo-securitar), paralizia spiritului critic duce la o societate fără opoziție. Rațiunea critică, sursă a libertății individuale, a democrației și a progresului social, e în mare suferință. Alte elemente fac tabloul și mai sumbru: acest om fără simț critic, unidimensional, și-a pierdut sau este pe cale să își piardă individualitatea, libertatea, capacitatea de a se revolta și de a-și controla propriul destin; nu știe care-i sunt adevăratele nevoi, dincolo de cele bazale, pentru că îi sunt impuse și exogene. Nu mai există grupuri care să militeze pentru schimbare socială radicală, într-o societatea cu indivizi mulțumiți cu ce au și incapabili să perceapă posibilitatea unei vieți mai bune și mai libere. Sună terifiant, nu?
În mod firesc, vă veți întreba ce legătură au perorațiile de acum 50 ani despre societățile industriale avansate ale unui exponent al Școlii de Frankfurt, neo-marxist în abordare, cu alegerile pentru Primăria Capitalei și cu recent desemnatul candidat al PNL.
Atunci când ai și nu ai alegeri
A existat o reacție solidă împotriva candidaturii lui Munteanu. Abordările sale pro-legionare din anii 90 și asocierea cu Virgil Măgureanu au fost scoase la lumină. Au urmat scrisori deschise din partea unor organizații non-guvernamentale. S-a pus în discuție conceptul de societate civilă: cine o reprezintă pe cea “pură”, cine o reprezintă pe cea “adevărată”? În mod firesc, PNL a contraatacat, dar nu a găsit nici argumentele, nici tonul, nici purtătorii de mesaj. Comparând cu defilarea lui Iohannis cu Bușoi, reacția de vineri de delimitare de la Cotroceni a cam pus cruce speranțelor de Primar General ale celui reactivat (mediatic, cel puțin) de Rareș Bogdan.
Că se va merge sau nu până la capăt cu această candidatură, deznodământul este previzibil. Am învins, vor spune unii. A învins normalitatea, vor accentua alții. Dar este victoria împotriva lui Marian Munteanu suficientă în România anului alegerilor locale și parlamentare? Hrănește în vreun fel această mobilizare schimbarea radicală (pură sau adevărată, ca să revenim la discursul unor lideri liberali) cerută în ultimii ani pe străzile Bucureștiului?
Astăzi Miron Cosma îl laudă pe Marian Munteanu. Irelevant, poate. Dar nu pot să nu mă gândesc la alte câteva imagini, reale sau potențiale. Mă gândesc la Marian Munteanu și la Gabriela Firea în genunchi în curtea Catedralei pentru Mântuirea Neamului – contează mai puțin dacă sau cine va fi primar general. Mă amuz văzând un nou lider de partid politic vrea – probabil strategic, evident ipocrit – să scape Bucureștiul de politicieni. Zâmbesc și mai puțin când văd evacuarea discursului despre valori și opțiuni politice, pentru că, nu-i așa, totul e tehnic și, așa cum unii echivalau realul cu raționalul, tot așa guvernarea înseamnă tehnocrație și cultul experților. Sau când văd cum singurele preocupări consistente ale Președintelui sunt cele legate de securitate, interceptări și cartele telefonice (partea cu coloanele oficiale nu o discut), cu drepturile omului și democrația servind ca aspecte secundare.
Împotriva politicii autenticității. Detonarea controlată
Contrar celor alarmați de candidatura lui M. Munteanu, eu cred că, mai degrabă decât să deschisă o ușă, ea o închide, lăsând o provocare drept cheie. Oricât de pregătită ar fi fost mișcarea prin diferite zone de influență, impresia generală e de improvizație. Oricât s-a mizat pe dimensiunea naționalistă și strident identitară, elementul de diferențiere a dispărut când candidatul Munteanu a tot negat stângaci etichete, fără a le reinterpreta (nu, nu e suficient să ne trimită la spovedanie).
În siajul a ceea ce trăiește Vestul, există o mare teamă la nivel de establishment față de ceea ce se numește politica autenticității. Într-o formulă extrem de eclectică și eterogenă, în care verdictele morale sunt mai puțin relevante pentru analiză, ea îi aduce împreună pe Bernie Sanders, pe Jeremy Corbyn, Tsipras (înainte de a prelua guvernarea) sau pe Marine Le Pen (prezentă în aceste zile în România, ce potriveală!). Trump e un caz special – autentic în livrarea mesajului, extrem de inconsecvent în conținut. Ideea unui politician egal cu sine însuși, fără partituri diferite pentru public și privat, personificare a propriului mesaj, inatacabil pentru consecvență este cel mai mare coșmar al celor care promit revoluții ale bunei guvernări și sfârșesc în compromisuri urât mirositoare. Este limita vizibilă a lumii lor.
Protestele ultimilor ani din România au mobilizat și au generat măcar posibilitatea mentală a unei politici multidimensionale (ca să revin la Marcuse) prin intermediul ideii de autenticitate. Încercarea de a le discredita ca autentice n-a reușit, iar contestarea s-a deplasat mai degrabă către utilitate și eficiență (“chiar și-au luat țara înapoi?”). Discreditarea unor așa-ziși lideri nu a reușit, pentru că miezul n-a fost înțeles.
Există temerea ca furia contestară, exersată suficient, să genereze proiecte concrete. Să pună nume și prenume la un moment dat pe buletinul de vot. Să genereze instabilitate politică și un cadru de negociere cu care niciun decident de până acum nu e obișnuit. Acest lucru nu este bine sau rău în sine; aduce însă impredictibil.
În acest peisaj a apărut Marian Munteanu. Profilul său contrastează cu cel al unor bufoni politici inventați în ultimii ani. El are istorie, aparent consecvență în abordări, legătură directă cu mitul fondator al Pieței Universității. Eșecul său îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să încerce. De ce acum? De ce la Primăria Capitalei? Pentru că PNL în formula clasică (Bușoi, Orban) oricum nu avea vreo șansă. În plus, cu eticheta de naționalist, retrograd și legionar, Munteanu îi permite lui Nicușor Dan să se prezinte drept cosmopolit, progresist și restul etichetelor pe care le știți (deși foarte puține gesturi publice i-ar permite Președintelui USB să-și asume o astfel de identitate).
Candidatura lui M. Munteanu are toate elementele unei detonării controlate și ale deplasării de electorat către un candidat care, prin comparație, devine progresist și suficient de prizabil pentru nehotărâții de azi (protestatarii ultimilor patru ani). Contrar ironiilor lui Liviu Dragnea, PSD și Gabi Firea nu au a se bucura de implozia reșapatului lui Măgureanu. Doi iepuri dintr-o lovitură, cum s-ar spune.
Alternativa?
Este oare dezirabil un astfel de deznodământ? Este convenabil să rămânem ca omul unidimensional al lui Marcuse, într-o societate fără opoziție, mulțumiți cu ce avem și incapabili să percepem posibilitatea unei vieți mai libere și mai bune? Cum poate fi construită dimensiunea critică?
Primăvara de partide și de inițiative nu este suficientă. Important este cum poate fi ocupat spațiul ideatic, cum un program coerent poate fi impus partidelor noastre golite conținut și de membri (nu doar prin acțiunea DNA).
Mă uit cu interes la ce se întâmplă cu Leap Manifesto (aici versiunea în română) în Canada. Rezultat al dialogului între activiști și organizații active în zona de centru-stânga, Manifestul a fost propus în contextul alegerilor federale care au avut loc anul trecut în octombrie. Prin cei direct implicați, Naomi Klein. Non-partizan în abordare, demersul era totuși țintit către social-democrați (NDP). Dar aceștia au preferat o abordare centristă în alegeri, care i-a făcut să înceapă campania electorală ca favoriți și să sfârșească pe locul al treilea. La Congresul de săptămâna trecută, în care liderul Mulcair și-a prezentat demisia după ce nu a reușit să obțină revalidarea din partea a 70% din votanți, s-a decis ca social-democrații canadieni să înceapă o dezbatere despre posibilitatea adoptării Manifestului la nivel de partid. Interesant, nu?
Dincolo și în ciuda unor detonări controlate gen M. Munteanu, poate a venit timpul unui astfel de efort și în România. Doar vin alegeri (cu mențiunea alegerilor “primare” organizate de DNA), cu alegători învinși și candidați perdanți.
Post publicat pe platforma de bloguri Adevărul