Articol publicat pe platforma de bloguri Adevărul
Când vrei să analizezi anul politic 2016, tendința firească este să te gândești la alegerile locale și parlamentare. Pasul următor este să evaluezi toate acțiunile actorilor din prisma acestor două momente. Asumpția analitică este cea a jucătorului politic rațional, care-și stabilește o strategie (eventual și un plan B), o “sparge” în pași și o execută. Dincolo de a contura un tablou de bord, această abordare nu ajută. E prea reducționistă și, dacă este să analizezi România ultimilor ani, cu o capacitate explicativă și predictivă extrem de redusă.
În decembrie 2014, Smart Politics analiza pentru Adevărul Guvernul Ponta IV. La sfârșitul articolului, tocmai ca să ne păzim de lebedele negre precum de păsările lui Hitchcock, o chestiune ne preocupa – dincolo de calculele politice şi de tacticile politice şi electorale o întrebare rămâne: va trece acest Guvern şi de “votul” DNA?
Nu, nu a trecut, dar nu pentru că factorul DNA ar fi fost cel decisiv. Puterea lui explicativă este importantă, dar veți aduce firesc în discuție protestul post-Colectiv. Greu de anticipat mecanismul cauzal, nu-i așa?
De aceea, la început de an politic, nu vă vom vorbi despre alegerile locale și parlamentare. Vă vom vorbim despre elementul constant al ultimilor ani, dar care ne ia întotdeauna pe nepregătite, aproape la fel ca iarna: protestele din marile orașe.
În 2012, au început de la situația lui Arafat și au dus, în doi pași, la schimbarea puterii în pragul alegerilor locale. În 2013 s-a protestat împotriva exploatării de la Roșia Montană, breșa din interiorul USL s-a lărgit, iar în februarie 2014 am avut deznodământul. În 2014, organizarea deficitară a alegerilor i-a scos pe oameni în stradă și, cel mai important, în turul al doilea la vot, transformându-l pe Iohannis din candidatul minus un milion în președintele plus un milion. În noiembrie 2015, peste 25.000 oameni revoltați de funcționarea instituțiilor l-au făcut pe slăbitul Victor Ponta să cedeze și să-și prezinte demisia.
În ultimii patru ani, mișcările de stradă au influențat decisiv, cel puțin pe termen scurt, distribuția puterii în România. A nu te întreba care ar putea fi rolul lor în anul electoral 2016 ar fi o greșeală pentru oricine vrea să înțeleagă politica noastră.
Fără a săpa în profunzime (deși ar fi necesar), elementul comun al efuziunilor stradale se găsește undeva la intersecția dintre frustrarea și emoția cetățenilor, pe de-o parte, și calcul pseudo-rațional și îngust al decidenților. Întrebare care se pune este una simplă: cât de posibil/probabil este să avem acest cocktail și în 2016?
Fără a încerca răspunsuri elaborate, vrem doar să indicăm câteva zone în care să priviți cu aceeași seninătate cu care priviți zăpada de-afară.
Luna și jumătate de când îl avem pe Dacian Cioloș la Palatul Victoria ne-a arătat neașteptat de multe greșeli neforțate. Comentariile ministrului Dragu despre salariul din România și ale ministrului Prună despre viitorul procuror-șef DNA au tulburat imediat luna de miere guvernamentală; declarațiile de ieri ale secretatului de stat Biriș au și ele potențialul de a aduce dezbaterea ideologică și opțiunile valorice în prim-plan, subminând ideea neutralității axiologice a Guvernului. Prezentată ca o soluție practică de reabilitate a puterii guvernamentale, tehnocrația, în ciuda obiectivelor sale de banalizare și depolitizare sub imperativul competenței și corectitudinii (cum le identifică P. Rosanvallon în Le bon gouvernement), are clarul obicei de a nu anticipa sau reacționa corespunzător la situații și argumente emoționale. Simplificând, pentru acești cyborgi executivi, ideea raționalității cu orice preț bate chiar și tomul de cercetări despre natura emoțională a creierului politic. Până acum Guvernul și-a corectat imediat greșelile și a căutat compromisul, dar capacitatea sa de a călca pe bătăturile “tinerilor frumoși și liberi”, cum îi gratulează unii, nu trebuie subestimată în 2016.
La fel de priceput într-ale emoției este și K. Iohannis. Până acum un beneficiar în două rânduri al emoției publice, Președintele este mai nou deținătorul total al puterii executive și va avea eticheta responsabilității tot mai puternic lipită în dreptul numelui său. Cu cât Cioloș va juca mai tehnocratic, cu atât mai des numele lui Iohannis va fi invocat. Guvernarea, oricum ai pune-o, se decontează la Palatul Cotroceni. Încăpățânarea Președintelui, citită de unii în cheia consecvenței, are potențialul de a intra în coliziune cu valorile post-materiale ale străzii.
Parlamentul, cu partidele timide și la adăpost după noiembrie, este, din păcate, perena sursă de muci-în-fasole din societatea românească. Devenit ruda săracă și subnutrită a Executivului, Legislativul își împodobește irelevanța cu inițiative al căror ridicol i-a stârnit până și pe ciobani. Cu un control inexistent al inițiativelor legislative în grupurile parlamentare, Parlamentul este mecanismul prim de amorsare al protestelor în 2016. Secretul lui Polichinelle, cu o majoritate parlamentară netransparentă, este unde se numără gafele.
Din prisma sistemului electoral, pentru alegerile locale mai ales, potențialul de tensiune și revoltă este semnificativ. Validarea “vechiului sistem”, tocmai pentru că regulile sunt cum sunt (aceleași), poate crea scântei. Mai ales dacă unii vor confunda o procedură de selecție (first-past-the-post) cu o modalitate de legitimare.
Retragerea din prim-plan a partinicului (doar o fațetă a “sfârșitului puterii”, cum as spune Moises Naim) pentru următorul an are potențialul de a crește atenția asupra felului în care funcționează statul, prin instituțiile sale. Suspendarea actuală a dezbaterii între partide, ca și cum politicul n-ar fi locul unor alegeri complicate, ci al unor nunți și cumetrii politice, va crește și mai mult suspiciunea.
Așa cum vedem noi, există o temă centrală a protestelor, iar lectura în cheie românească a lui M. Castells este cel mai bun suport conceptual. Cum instituțiile nu sunt neutre axiologic, relațiile de putere sunt integrate în instituții, ceea ce, într-o societate firesc plină de contradicții și conflicte, generează o contraputere. Configurarea statului (y compris schimbarea) și a instituțiilor care reglementează viața cetățenilor este consecința interacțiunii constante dintre putere și contraputere. În cea mai generală cheie posibilă (fără a trece la segmentări), publicul protestatar este astăzi contraputerea și sediul firesc, cu bine și rele, al schimbării sociale și politice din România. Incapacitatea partidelor de a prelua atmosfera și ideile pieței face din stradă Opoziția următorilor ani. Cu cât răspunsul partidelor mari întârzie să apară, cu atât potențialul pentru soluții și construcții radicale va fi mai mare. Cei care se bucură că încă nu avem un Front National sunt într-o mare eroare: de obicei manifestarea partinică vine la urmă.
Rămâne de văzut dacă valorile evident post-materialiste ale acestui grup (s-a militat pentru mediu sănătos și anticorupție, nu?) vor duce spre o contestare a militarizării României din prisma atacului la libertatea personală, a rolului în creștere al structurilor de securitate, a relației dintre puterea politică și mediul de afaceri (cu efecte asupra welfare state-ului), a unor atacuri percepute împotriva luptei anticorupție (renominalizarea lui Kovesi) sau a ciudatelor relații dintre stat și biserică.
Va fi 2016 business as usual, în stradă? Și dacă da, în ce fel?