Postare publicată pe platforma de bloguri Adevărul
Dincolo de toate interpretările emoționale care abundă în jurul scandalului Oprea, Smart Politcs vă propune și o citire într-o cheie politică mai largă a situației. Pe scurt, după adoptarea noilor legi electorale, revine în actualitate tema celui de-al treilea “actor” în politica românească
Emoția nu e suficientă, comunicarea nu înseamnă ce crede Iohannis
Este foarte multă emoție legată de ce s-a întâmplat. Pe bună dreptate, românii în general și bucureștenii în particular au motive de nemulțumire. Politiștii de la Brigada Rutieră au, în mod special, cele mai multe motive de nemulțumire pentru că suferă o nouă pierdere, după ce un alt coleg de-al lor a fost ucis acum câteva luni de un șofer turc.
Emoția populară nu este însă generată doar de tragedia în sine, aici Klaus Iohannis a nimerit-o. Criza de comunicare a fost gestionată atât de prost că un bulgăre de zăpadă a luat-o la vale. Ce nu a înțeles însă Președintele Iohannis este acest lucru simplu: comunicarea nu este teatru, nu este ceva separat de subsanță, ci acel element ce face ca substanța să fie digerabilă și ușor asimilabilă de către publicul țintă. Este efect, nu doar disimulare. Probabil însă că odată cu exercițiul funcției și acest lucru i se va revela Președintelui.
Miza simbolică
Privind la poziționarea principalilor jucători, la aproape un an de la alegerile prezidențiale, miza simbolică se vede: este vorba, cum altfel?, despre putere. De ce n-a plecat încă învinsul Ponta?, se vor întreba unii. Cum va fi relația lui Ponta cu PSD-ul lui Dragnea?, se vor întreba alții. Ce face Iohannis? Toate întrebările politice care inundau spațiul public înainte de scandalul Oprea vor putea fi acum privite într-o nouă lumină. Suita de crize din spațiul public tulbură un acord tacit la vârful politicii românești despre menținerea status-quo-ului până în decembrie 2016 (sau cel puțin până la locale). Tipul de poziționare pe care evenimente gen accidentul lui Oprea îl reclamă este în totală opoziție cu logica “păcii”.
Cazul Oprea este deci o foarte bună ocazie pentru a observa linia de front care se conturează cu un an înaintea parlamentarelor și cu șase luni înainte de locale; iar aceasta este mai curând una familiară decât una neașteptată. Cu alte cuvinte, secretul înțelegerii alegerilor viitoare stă în trecut. Să ne explicăm.
Ce se întâmplă cu partidele mari
Schimbarea de sistem electoral prin cele două elemente esențiale, introducerea votului pe liste la parlamentare și decapitarea voievozilor locali, care se vor alege dintre consilierii județeni, a adus în prim-plan parfumul unor vremuri trecute. Contextul nu este foarte diferit de 2004. În acest moment avem, pentru 2016, un echilibru la vârf aproape perfect. Nimeni nu știe cine va fi pe primul loc. Seamănă cu 2008, nu? PSD are problemele sale penale și asta trage în jos partidul, Iohannis și PNL nu reușesc să convingă nici suficient de tare, nici suficient de mult încât să depășească pragul de 40%. Morala este că ambele partide vor avea nevoie de o proptea (cel puțin temporar) pentru construirea majorității parlamentare care va asigura votul de învestitură pentru un nou prim-ministru și un nou guvern peste un an.
În spatele acestei bătălii de parlmares și de uzură între PSD și PNL, cu armate care se mișcă greu din cauza dimensiunii și în care asalturile politice sunt telefonate, are loc jocul cu adevărat important: jocul pentru cel de-al treilea partid.
La ce merită să vă uitați
Așadar, cursa pentru locul al treilea este mult mai palpitantă decât cea pentru primele două locuri. Avem aici câțiva candidați, dincolo de un UDMR care caută să saboteze preventiv votul prin corespondență și formează un improbabil tandem cu ALDE: UNPR, ALDE, PMP, PSRo și M10. Câteva rânduri pe scurt, despre fiecare, de la coadă la cap.
M10 este inconstant, mizând mai degrabă pe efectul pe care îl poate avea în Capitală. Este și aceasta o strategie. Mutarea Monicăi Macovei în grupul conservator din Parlamentul European și logica riftului dintre UE și SUA, facilitată de contextul regional, e interesantă, dacă este să privim la bătaia lungă către dezvoltarea unui euroscepticism în România (Europa de astăzi vs. Europa așa cum ar trebui să fie). M10 și Monica Macovei au nevoie însă să fie implicate pe teren, la firul ierbii, unde entuziasmul suporterilor a fost interesant de urmărit la prezidențiale, dar care acum pare că lipsește. M10 nu s-a dorit un partid al establishmentului, deci nu are oameni de anti-establishment, iar cadeții nu știu mereu să țină arma.
PSRo încă nu are curajul de a merge pe a treia cale, atacând nu doar greșelile PSD, ci și pe cele ale lui Iohannis și PNL. Poate i-ar fi și greu să facă acest lucru, din moment ce zona este ocupată de Băsescu. Dar un principiu de diferențiere trebuie să existe. Momentan, PSRo se luptă prin tribunale cu Băsescu și Mișcarea Populară pe cine are dreptul la inimă (ca însemn politic). Întrebarea este dacă punțile de colaborare dintre PSRo și MP sunt complet arse sau se mai pot găsi puncte comune, de potențare reciprocă și vizibilizare prin crearea unui ax de conflict, căci PSRo are nevoie în primul rând de o politică bună de alianțe pentru a supraviețui până la locale și dincolo de ele, până la parlamentare. Politic, PSRo este ținut în șah de re-orientarea, cel puțin discursivă, spre stânga a PSD. Ar fi loc la stânga PSD-ului, dar asta presupune un curajos angament la nivel de valori și reprezentare politică. Și, bineînțeles, construirea unui ethos în consecință.
PMP-ul, care nu se mai încurcă în finețuri și a dat arama pe față cu Băsescu președinte, arată astăzi cel mai solid din perspectiva intrării în Parlament în 2016. Problema PMP-ului este că, relativ curând, se va transforma într-un bully (agresor) al politicii românești, în condițiile în care toate figurile sale vizibile – Băsescu, Tomac, Udrea (care, deși nu mai este membru PMP, va fi totuși asimilată partidului) – preferă să atace în loc să propună alternative. Conflictul l-a ajutat pe Președintele de țară Băsescu, dar e interesant de crezut că îl va ajuta și pe Președintele de partid Băsescu. Va fi această strategie suficientă pentru activarea fanilor die-hard ai lui Băsescu, un bazin electoral de 10-15% din totalul populației cu drept de vot?
ALDE are încă a-și defini identitatea și a se omogeniza, mai ales că în ultima vreme au migrat de la rolul de principal critic al PNL din interiorul coaliției de guvernare. În plus, nu este clară adâncimea acestui partid. Cât de mare este baza de activiști? Cât de numeroase sunt eșaloanele 3 și 4, adică la nivelul județelor și localităților? Rezistă partidul în absența guvernării? ALDE este foare vizibil la București, are funcții în Guvern și la conducerea Parlamentului, are parte de acces la presa centrală. Dar toate aceste lucruri nu înseamnă mare lucru în absența capacității de a strânge încredere la nivelul comunităților locale (doar alegerile locale sunt primele, nu?).
În cele din urmă, UNPR și de ce cazul Oprea este un game-changer. UNPR a căpătat suficientă notorietate în ultimul an. Mulți au învățat să-l diferențieze de PUNR-ul lui Gavra și Funar. Dar ultima săptămână de foc mediatic creează mari probleme strategice UNPR în următorii parametrii:
- Slăbirea poziției de negociere cu PSD și implicit posibilitatea unor parlamentari de a-și căuta alte case politice. S-au ales aprox. 20 parlamentari UNPR în 2012 pe listele USL și acum sunt aproape 70. Câte locuri le va da Dragnea?
- Erodarea percepției că sunt partenerul natural de guvernare al oricui, noul UDMR. În ciuda atacului finuț al lui Iohannis, niște fire s-au rupt. Cât de dispus va fi PNL la o nouă “soluție imorală”?
- Erodarea percepției că sunt partidul sistemului, ceea ce a și adus atât succes în recrutare. Informațiile care apar în spațiul public sunt suficient de precise ca să vedem că vin din interior. DNA intră din plin în afaceriștii din jurul UNPR. Și, ca să fim cârcotași, Helvig nu și-a numit încă adjuncții la SRI.
Puțin probabil ca varianta “prin noi înșine” să mai existe pentru UNPR în alegerile parlamentare. 5% este greu cu un lider – motorul în alegeri pe liste, nu? – aflat într-o defensivă mediatică și comunicațională care aduce aminte de Victor Ponta între cele două tururi.
Ce urmează pentru UNPR? În mod normal, o asemenea criză ar fi un semnal suficient de puternic pentru ca Oprea și conducerea partidului să înțeleagă și să accepte că este nevoie să creeze cel puțin una-două figuri care să fie cel puțin pe același palier ca Oprea, așa cum partidul a avut la început, cu Marian Sârbu și Cristian Diaconescu. În plus, UNPR trebuie să reînvețe să vorbească omenește și cu umanitate, despre lucruri care înseamnă cu adevărat ceva pentru oameni, nu doar concepte abstracte precum siguranța națională.
Concluzie
Cazul Oprea deschide total bătălia pentru un al treilea partid, proptind definitiv UNPR în ușa PSD. Iar Traian Băsescu jubilează. Măcar politic, căci justiția îi creează palpitații prin ricoșeu. Alinierea politicii românești cu rezultatele sistemului electoral are nevoie de un “stabilizator”, iar în ultimii ani el a fost UNPR. Va rezista el și pe mai departe?