Postare publicată pe platforma de bloguri Adevărul
Spre disperarea unora și bucuria altora, PSD a structurat și structurează spațiul nostru politic. Urât sau votat, niciodată ignorat: în atâția ani, partidul lui Ion Iliescu s-a evidențiat prin felul în care și-a construit și menținut locul în bătălia puterii, în ciuda eșecurilor periodice (cu precădere în alegerile prezidențiale).
De aceea uimește comportamentul abulic al PSD din ultimele săptămâni, după punerea sub acuzare a lui Victor Ponta și după retragerea sa temporară din prim-plan, urmare a episodului medical turc. PSD este astăzi mai firav ca niciodată, dând senzația că se pregătește nu doar să cedeze guvernarea, ci și să se rupă sub povara unor zone de putere care își pierd liantul în această federație electorală care a fost întotdeauna Partidul Social Democrat.
Din punct de vedere politic, PSD a fost mereu o salcie, care se apleacă mereu și mereu și pe care nimeni nu reușește să o rupă. De altfel, tema ruperii PSD a fost de nenumărate ori prezentată în media până a ajuns un loc comun în preajma oricărui moment politic mai tensionat care îi implică pe social-democrați. PSD nu s-a rupt niciodată, nu semnificativ cel puțin. Dar, până la urmă, PSD trebuie să fie rupt ca să fie învins?
Care este, de fapt, pericolul pentru PSD?
Amenințarea care se conturează în ultimele luni pentru PSD este minoratul politic. PSD nu are cum să dispară, dar ce poate dispărea este imaginea partidului clădită în anii 90 și consolidată în anii 2000. PSD este departe de PASOK, de socialiștii bulgari și maghiari sau de stânga poloneză, toate ajunse glume electorale, dar semnele declinului sunt tot mai evidente. Amenințarea pentru PSD este ca unitatea celor 35% să se spargă sub povara diferitelor grupuri care își declară autonomia intereselor și independența mijloacelor (UNPR poate fi doar un preambul). Între unitate și reformă, o a treia cale apare pentru PSD și ea e tot atât de populară pe cât era Tony Blair în Partidul Laburist în anii de leadership ai lui Ed Miliband.
Sunt atâtea derapaje în strategia politică a partidului că nu ai cum să nu te întrebi dacă acesta are resursele să supraviețuiască unui eventuale epoci post-Ponta. Nicicând nu a fost mai acută lipsa de leadership alternativ în PSD, nicicând nu au existat atât de puțini lideri capabili să ia inițiativa și să impună o linie politică. Acaparat de guvernare și cucerit în fine de tehnocratismul unui stat cu care a căutat mereu să se identifice ca manieră de gestionare a puterii, partidul este pradă unei unități de fațadă paralizante, care ucide spiritul contestatar și discursul alternativ.
Pentru aceste generalizări care pot părea sforăitoare o să aducem drept exemplu comportamentul politic din ultimele zile.
Nu este nimic mai frapant decât incapacitatea de a propune, comunica și pune în aplicare o strategie clară în cazul numirii fostului premier Ungureanu la SIE. Jocul lui Iohannis, care testează atât soliditatea majorității, cât și afirmația de atâtea ori repetată a liderului UNPR că îi acordă sprijinul în chestiuni de securitate națională, a fost abil, dar nu imposibil de contracarat.
Bâlbâielile pesediste sunt cele ce uimesc. Nu este clar de ce PSD, care alături de PC/PLR are majoritate în Birourile Permanente Reunite (acolo unde nu există niciun unprist), nu a căutat să boicoteze reuniunea acestora de luni, amânând pentru toamnă momentul SIE și luându-și timp pentru a-și rezolva problemele interne. Chestiunea unei sesiuni extraordinare pentru șefia SIE ar fi fost exagerată (este greu să vinzi publicului caracterul extraordinar al unei ședințe în care cineva capătă o funcție). Aici explicațiile ar trebui date de liderii grupurilor parlamentare, alături de Președinții celor două Camere.
Pe surse, din ședința grupurilor parlamentare PSD a reieșit informația unor certuri dintre Valeriu Zgonea și Șerban Nicolae, context în care Zgonea ar fi spus că este dispus să-și pună mandatul de președinte al Camerei la dispoziția partidului. Pentru Zgonea este o mișcare personală deșteaptă, dar pentru partid este un major semnal de pericol, dacă până aici s-a ajuns.
Dacă a existat consens în legătură cu atitudinea față de MRU, nu același lucru s-a întâmplat cu operaționalizarea. Rovana Plumb și Liviu Dragnea, fiecare spunând altceva, au oferit zilele acestea o lecție despre cum nu trebuie (pe mai multe voci) să comunice liderii unui partid, dacă vor să fie credibili. Între cele două opțiuni, de a boicota plenul și de a vota împotrivă, PSD a ales maximal: părăsirea clădirii Parlamentului înaintea votului. Gestul a echivalat cu aruncarea prosopului. Iar aceasta este adevărata premieră pentru PSD. Până acum, învins sau învingător, PSD mereu a jucat. Acum, a refuzat sa intre pe teren. Iar asta în sine spune multe.
Este același tip de ezitare care s-a văzut săptămâna trecută la Strategia Națională de Apărare, când pesediștii nu au știut ce să facă: să voteze sau să lipsească de la ședință. Până la urmă, voia Președintelui s-a împlinit, în urma efortului lui Gabriel Oprea și al unor pesediști direcționați de Valeriu Zgonea. Și aici s-a remarcat incoerența liderilor PSD din Cameră, acolo unde se tot întâmplă surprize în ultima perioadă (bineînțeles că vă aduceți aminte de mărirea alocațiilor pentru copii).
Ce se întâmplă cu UNPR?
Ceea ce nu poate fi rezolvat prin management parlamentar este relația cu UNPR, astăzi un alt punct prin care se exprimă slăbiciunea PSD. Tot mai mult, nemulțumită și de faptul că are doar doi miniștri (spre deosebire de cei patru ai ALDE), UNPR, dornică să-și țină toate posibilitățile deschise, profită de slăbiciunile social-democraților și joacă rolul opoziției eficiente din interiorul coaliției de guvernare. Poziția exprimată public de Gabriel Oprea referitoare la modificările Codului Penal și a Codului de Procedură Penală au arătat că am intrat într-o altă realitate politică.
În ciuda declarațiilor lui Liviu Dragnea, PSD este astăzi prizonierul propriei guvernări. Atât timp cât interesul partidului este de a rămâne la guvernare, UNPR își speculează foarte bine profilul. Doar fostul ministru al dezvoltării pare a sesiza jocul progresiștilor și plusează cu ieșirea de la guvernare. Liviu Dragnea știe ce înțelege fiecare operator politic: pentru UNPR, ieșirea PSD de la guvernare ar fi un dezastru. Ajunși să susțină Guvernul lui Iohannis, dar fără a avea monopol pe stânga (PSRO are deja protocol cu PNL), UNPR ar ajunge să candideze pe propriile picioare în alegerile locale și parlamentare din 2016, cu sabia lui Damocles a ratării pragului electoral deasupra capului. Oricât s-ar strădui să arate altfel și oricât de mari ar fi eforturile comunicaționale din ultima perioadă, partidul este încă departe de pragul electoral.
Spre deosebire de Liviu Dragnea, Victor Ponta a respins ideea ieșirii din zona tandrețurilor politice cu UNPR. Premierul convalescent a găsit imediat justificări pentru susținerea progreșiștilor pentru MRU, cu toate că fostul Președinte al CJ Teleorman cerea reanalizarea relației. Falia dintre zona Dragnea și fidelii lui Ponta, reprezentați public de o Rovana Plumb mult prea anchilozată discursiv ca să inspire autoritate, a fost vizibilă pentru toată lumea. De altfel, la acest moment, cu condamnarea cu suspendare, Dragnea pare singurul lider politic cu autoritate care încearcă să comunice cu baza partidului și să și-o aproprie, în speranța unui verdict mai puțin dur și a unui viitor atac frontal la președinția PSD.
Nu este deloc clar dacă este un joc de tipul polițist bun – polițist rău, pe care îl fac Victor Ponta și Liviu Dragnea sau dacă cei doi pur și simplu au partituri politice diferite. Cert este că între cei doi, doar Victor Ponta mai are ceva de pierdut. Pe Liviu Dragnea, trecerea timpului îl ajută, așa cum îl ajută și senzația că PSD e în degringoladă.
În această furtună a gafelor parlamentare, a deficitului de lideri și a problemelor din justiție, nici măcar scăderea TVA la alimente și adoptarea noului Cod Fiscal nu au apucat să fie eficient comunicate de PSD. Fără a fi un păcat capital, acesta este semnul unei defensive comunicaționale greu de ignorat. Rămâne consolarea că noul Cod intră în vigoare de la 1 ianuarie 2016 (dacă îl promulgă Iohannis, bineînțeles).
Am tot vorbit în această analiză despre politicienii de la vârful PSD pitiți prin ministere sau prin administrație, care evită, într-un moment complicat, să-și arunce pălăria în ring. Acum câteva zile, unul dintre aceștia spunea că se gândește mai degrabă la guvernare și mai puțin la partid. Într-un partid în care curajul a dispărut odată cu consolidarea lui Victor Ponta, sincopele liderului arată precum instalarea HIV: chiar și o banală răceală poate duce la complicații greu de tratat.
Fără a-și confrunta propriile probleme legate de coerența coaliției de guvernare, cu prea puțin curaj, PSD crede că bătălia de acum este cu PNL. Concluzia este la fel de greșită precum cea din noiembrie, când se credea că alegerile se câștigă împotriva lui Băsescu.
Dacă vor să îndepărteze spectrul sfârșitului partidului de 35%, pesediștii ar face bine să se gândească la cum se pot aduna de pe jos, proiectând forță și organizare. Pentru tipul de electorat de bază pe care îl au, este vital. Am cere apoi competență și onestitate, dar nu vrem să fim văzuți drept realiștii care cer imposibilul…
În final, trei lucruri despre episodul MRU-SIE:
- Sunt scandaluri de pe urma cărora nu-ți revii politic. Scandalul vita Kobe se pare că a afectat destul de puternic electorabilitatea lui MRU dacă singurul mod de a-l valorifica politic a fost SIE. PNL scapă de o piatră de moară politică și Klaus Iohannis este suficient de popular încât să-și permită o asemenea numire. În plus, Cătălin Predoiu și vechii liberali vor dormi mai liniștiți.
- Sunt zone din statul român unde resursa de talent uman este grav diminuată. Conducerea SIE pare să fie cel mai bun exemplu, dacă nu s-a găsit nimeni din care să poată să preia conducerea civilă a instituției și s-a optat pentru reciclarea unui fost director al Serviciului.
- Există cel puțin un fir roșu – securitatea națională și zonele de intelligence sunt capabile să reunească în jurul unei cauze un suport politic major, aproape imediat. Dacă acest lucru este bun pentru democrația românească sau mai puțin bun, în țara în care premierul interimar dorește să fie apelat cu titlul “Domnule General”, rămâne să ne lămurim relativ repede.
Concluzia Smart Politics: Validarea lui Mihai Răzvan Ungureanu în funcția de Director al SIE reprezintă transpunerea în realitate a celei mai negre temeri ale lui Victor Ponta și Liviu Dragnea: o majoritate fără PSD. Este a doua oară când o altă majoritate apare în plenul Parlamentului, în tot atâtea săptămâni. Acesta poate fi primul pas către pierderea puterii de către social-democrați. Până la urmă, cel mai mare câștigător al acestor zile nu este nici Klaus Iohannis, nici MRU, ci frontul anti-PSD, care a văzut, pentru prima dată din 2012, expusă jugulara politică a social-democraților. Vacanța parlamentară va fi orice, doar vacanță nu. Acum se stabilesc noile poziții politice pe care se vor așeza partidele în toamnă și nu este exclus ca tot acum să se facă și desfacă majorități.