Postare publicată pe platforma de bloguri Adevărul
Joi noaptea, când laburiștii britanici aveau a se lupta doar cu consecințele unui exit-poll care părea greu de crezut, unii veterani deja intuiau deznodământul. Ca printr-o mare ironie a sorții, Neil Kinnock, cel care a fost liderul laburiștilor între 1983 și 1992 și care, la alegerile parlamentare din 1992, a trecut printr-o situație similară cu cea a lui Ed Miliband (sondajele, bată-le vina!), punea punctul pe i.
Comentând despre alegerea fiului său ca membru al Camerei Comunelor, într-o intervenție la BBC, cel care a fost aproape să-l înfrângă pe John Major a vorbit despre mitul competenței economice asociat cu conservatorii și despre dificultatea laburiștilor de a proiecta încredere în legătură cu acest subiect. Pentru cine nu crede, să citească aici op-ed-ul lui Liam Byrne.
După ce au obținut în 2015, după cinci ani de opoziție, un rezultat mai slab decât în 2010, după 13 ani de guvernare, laburiștii britanici au dat startul unei dezbateri despre orientarea ideologică a partidului. New Labour, împotriva căruia Ed Miliband a căutat să-și construiască profilul de lider, este în ofensivă, arătând că întoarcerea spre centru și pragmatism este singura soluție viabilă. Cei care vor o poziționare și mai radicală la stânga, indicând că partidul a fost prins la mijloc și a devenit nerelevant în fața unor poziționări radicale ale SNP, verzilor și chiar UKIP, încă își adună forțele și argumentele. Cu Miliband demisionând chiar a doua zi după înfrângere, disputa de idei și de persoane poate avea loc simultan.
Care ar fi totuși relevanța rezultatului electoral din Marea Britanie asupra alegerilor de anul viitor din România?
Chestiunea care ne preocupă pe noi, la Smart Politics, este cât de importantă va fi tema economiei pentru votanți în anul electoral care va urma.
După alegerile prezidențiale, în care Victor Ponta a căutat să-și construiască un adversar facil în regimul Băsescu și a folosit previzibilul argument economic (doar Ponta a scăzut taxele, sigur vă sună cunoscut), economia a devenit pentru liderul PSD motorul revenirii sale politice și al menținerii la putere.
În această cheie trebuie citit acccentul pus pe Codul Fiscal și pe reducerea taxelor. Fără a-și pune probleme de ideologie (scăderea taxelor este, până la urmă, o acceptare a impotenței statului și a unui rol mai mic care i se atribuie), Ponta a abordat chestiunea pragmatic, lăsându-i în offside pe liberali.
Nici până astăzi nu avem clar care este planul economic al liberalilor lui Predoiu. La sfârșitul lunii februarie, după ce Guvernul lansase deja Codul Fiscal, liberalii au venit cu un draft de program de guvernare de 100 de pagini, în care partea de summary era de 40 de pagini. La aproape trei luni de la acel moment nu avem încă o formă finală a planului liberal și a perlei coroanei – partea de fiscalitate. Ce avem clar este inabilitatea PNL de a răspunde unui Cod Fiscal extrem de liberal al Guvernului: opoziția pare pur și simplu anesteziată. Nici când Codul era în dezbatere publică, nici acum, când este în Parlament, o poziționare coerentă nu poate fi identificată. Pentru cei care nu ne cred, îi invităm să urmărească discursul lui Eugen Nicolaescu, Ministrul de Finanțe propus de Crin Antonescu înainte de decesul USL, de la dezbaterile generale din Comisia de Buget de săptămâna trecută de la Camera Deputaților.
Cu un Ponta care scade CAS, care scade TVA și reduce din taxe (vorbesc aici ca narativ general), poziționându-se împotriva unui PNL pe care îl asociază cu măsurile luate de vechiul PDL între 2010 și 2012, terenul de joc nu arată deloc favorabil pentru partenerii Președintelui Iohannis.
Dincolo de lipsa unui plan alternativ și a unei strategii politice corespunzătoare, liberalii au mari probleme în a-și alege și purtătorii de mesaj. Faceți un exercițiu și, după ce Guvernul anunță o nouă măsură economică, verificați cine este primul politician din PNL care iese să comenteze/critice măsura. De cele mai multe ori, este Gheorghe Ialomițianu, fostul Ministru PDL de Finanțe. Oricât de critici ar fi unii analiști economici cu Guvernul, aceștia nu se numără la PNL, iar calculul cinic, de tip Atanasiu, că jocul este unul cu sumă nulă s-ar putea să aducă surprize (mai ales în termeni de prezență la vot în 2016).
La nivel general, observând probabil această vulnerabilitate și fiindu-le foarte greu să găsească o soluție, liberalii au împotriva Guvernului argumentul justiției, corupției și al statului de drept. Alegerea nu este una fără temei: până la urmă, pe aceste baze s-au câștigat alegerile din 16 noiembrie. PSD are, până acum, cei mai vizibili corupți, iar artificile din Parlament legate de începerea urmăririi penale și de încuviințarea unor măsuri preventive consolidează această percepție. Totuși, DNA lucrează cu motoarele turate, politicieni de peste tot sunt deconspirați, iar câteva nume mari din rândul marelui PNL ar putea duce la neutralizarea acestui argument în bătălia politică. Mai clar, strategii liberali ar trebui să fie conștienți că avantajul pe care îl au astăzi (deși aici este o dezbatere întreagă dacă el aparține PNL-ului sau lui Iohannis și despre cât de mare este potențialul de transfer) și-ar putea pierde mult din amplitudine.
Alegerile din 2014 au fost despre justiție și stat de drept, din perspectiva celor care au înclinat balanța. Dar, în 2016, va fi la fel, cu tema economică rămasă în continuare în plan secund? Aici este o întrebare asupra căreia merită atent reflectat.
O agendă publică construită în jurul economiei ar putea face din bătălia parlamentarelor de anul viitor un joc foarte strâns, ceea ce îi va crea și Președintelui Iohannis greutăți, pentru că tăierea nodului ar însemna și asumarea unei responsabilități din perspectiva lui 2019. Competența economică, ca atribut reperabil în mintea alegătorilor, devine o mare piatră de încercare atât pentru liberali, cât și pentru Președinte.