Articol publicat pe platforma Adevărul
În mentalul colectiv despre politică, linia de ruptură dintre strategie și tactică este confuză, ambele fiind considerate instrumente pentru îndeplinirea unui obiectiv.
Însă pentru profesionișitii care activează în politică, diferențele ar trebui să fie clare. Ca să fie clar la ce ne referim, strategia este planul de acțiune, iar tactica reprezintă pașii care trebuie parcurși.
Iar acum să utilizăm această grilă pentru consultările de la Cotroceni.
Ce încearcă să facă Klaus Iohannis
Consultările de la Cotroceni, aflate acum la cel de-al doilea episod, reprezintă o tactică aleasă de președintele Iohannis. Dacă însă acest lucru este clar, strategia este elementul mai neclar, pentru că o tactică bună în absența unei strategii devine repede inutilă.
Pe de o parte, strategia lui Klaus Iohannis ar fi să se concentreze mai mult pe administrație decât pe politică. Avantajele ar fi de natură electorală, cu siguranță, însă l-ar îndepărta de PNL. Cum politica este un joc cu sumă nulă, această strategie se va deconta în alegerile parlamentare de peste un an și jumătate, aplicându-se vorba românească populară: îmi este mai aproape cămașa decât haina.
Pe de altă parte, strategia lui Klaus Iohannis ar fi să întărească PNL, printr-un fel de contagiune pozitivă care ar funcționa așa: eu implementez promisiunile de campanie, eu devin mai popular, eu sunt emanația voastră, deci transfer popularitatea mea către voi, voi deveniți populari și câștigați alegerile parlamentare. Singura problemă cu această strategie este că PNL este în opoziție, președintele nu s-a pronunțat pentru un puci parlamentar (decât pentru cei care fac analiza cu pixul în mână a interviului difuzat la Realitatea TV), ceea ce înseamnă că această linie de acțiune se va putea traduce într-o avalanșă electorală singuratică: doar Klaus Iohannis ar putea câștiga puncte și nimeni altcineva.
În cele din urmă, Klaus Iohannis poate să încerce să ofere funie politică guvernului Ponta, în așteptarea ca acesta să și facă uz de ea. O strategie curajoasă, însă riscantă (pentru a vedea cât de apropiați sunt termenii, citiți Yes Minister și Yes Prime Minister), pentru că “utilizatorul” are cuvântul decisiv, iar uneori el poate să nu fie de acord să-și pună singur gâtul în laț.
În rezumat, Klaus Iohannis are o tactică solidă, însă o strategie care este neclară, ceea ce deschide drum speculațiilor, iar în politica profesionistă speculațiile sunt oarecum similare cancerului: se insinuează și te slăbesc fără să-ți dai seama, iar când îți dai seama și încerci să le contracarezi este deja prea târziu.
Ce face Victor Ponta
În oglindă, Victor Ponta are o strategie clară, dar tactica sa este all over the place. Strategia lui Ponta este să nu renunțe la nicio funcție de putere până în 2016, sau, dacă trebuie să renunțe, să renunțe la cât mai puține funcții.
Amânarea congresului PSD, participarea la consultări, dialogul cu Klaus Iohannis, invitațiile proprii la consultări, toate reprezintă încercări tactice. Poata caută, cumpără timp. Mai mult, Victor Ponta are tactici diferite în partid și în afara lui. În timp ce în partid este combativ și ofensiv, în afara lui este consensual și mai curând defensiv. Practic, Victor Ponta poartă un război pe două fronturi, cu două tactici diferite, ceea ce îl va obosi politic, îi va obosi aliații și îl va vulnerabiliza pe termen lung.
Momentele de contra-atac politic, precum invitația către partidele de opoziție reprezintă pentru Victor Ponta momente de respiro politic în cadrul unei campanii de asediu la care este supus premierul și președintele PSD și vor fi percepute în chei politice diferite față de consultările de la Cotroceni.
Ce contează însă pentru Victor Ponta este că timpul trece și că el se scurge în favoarea sa: cu cât supraviețuiește mai mult, cu atât îi va fi mai ușor la anul. Un alt mare element care îi este favorabil lui Ponta este că acum presiunea este la contestatarii săi: ei trebuie să-l dea jos, nu el trebuie să fie reconfirmat, atât la partid, cât și în Guvern.
Care este miza
Miza amândurora sunt alegerile locale și apoi parlamentare de anul viitor. Alegerile locale vor da tonul parlamentarelor, iar parlamentarele vor decide componența Guvernului (Elementary, my dear Watson!). Dar, dincolo de asta, miza reală este percepția publică: ce narativ va avea câștig de cauză: Iohannis-cuceritorul sau Ponta-supraviețuitorul?
Concluzia
Se continuă narativul din campania pentru prezidențiale, scena fiind ocupată de Iohannis și Ponta, ceilalți actori politici fiind, în proporții diferite, elemente de sprijin și suport pentru cei doi protagoniști. Războiul va fi unul de uzură și de tranșeu, chiar dacă atitudinea deschisă la dialog a consultărilor maschează această percepție. Tot un pumn de oțel într-o mănușă de catifea este. Lebedele negre continuă să fie speranța celor care vor o rupere de ritm politic, iar numirea unui nou șef al SRI ar putea reprezenta un astfel de moment.
Concluzia însă este clară: lupta dintre strategie și tactică este una care nu produce niciodată învingători, ci doar victime politice.
Trackbacks/Pingbacks