Postare publicată pe platforma de bloguri Adevărul
Luni seară, un nou avatar politic al Cabinetului Ponta a fost votat de către Parlament. Dincolo de reacțiile la cald ale jurnaliștilor și analiștilor, sunt câteva elemente de analiză care merită reținute.
Paradoxul votului din Parlament
Guvernul Ponta IV a fost votat cu 377 de voturi pentru și 134 de voturi împotrivă. Guvernul Ponta III a fost votat, cu doar nouă luni înainte, cu 346 de voturi pentru și 192 de voturi împotrivă.
Cu toate că vine după o înfrângere politică majoră la alegerile prezidențiale și cu toate că sprijinul său în Parlament pare să fi fost șubrezit de absența formală a UDMR din coaliția de guvernare, Cabinetul Ponta IV a obținut mai multe voturi pentru decât Cabinetul Ponta III. Acest lucru demonstrează că activitatea parlamentară de consolidare a majorității care susține Executivul a mers dincolo de campania electorală de la prezidențiale și, cel puțin după cum se vede la vot, a fost eficientă.
Nu scorul în sine pe care l-a obținut Guvernul este relevant, cât diferența de 31 de voturi în plus, ceea ce înseamnă că Opoziției îi va fi cu atât mai greu să găsească majoritatea necesară pentru a înlătura Guvernul de la putere. Cu alte cuvinte, deși rațiunile politice ar exista, chiar și un sprijin popular, dacă e să ne luăm după sondajele de opinie, plecarea Guvernului Ponta nu se întâmpla prea curând în absența unui gest de voință din partea coaliției care-l susține. Debarcarea lui Ponta nu trebuie căutată în Parlament, cel puțin în viitorul imediat. Păstrând evident limitele, trebuie remarcat că majoritatea de ieri din Parlament este suficientă chiar și pentru revizuirea Constituției.
Mizele politice sunt resetarea guvernării, resetarea jocului politic
Alegerile din 16 noiembrie și retragerea UDMR de la guvernare au schimbat centrul de putere politică în România. Parlamentul intră din nou în joc, după ani în care și-a asumat un rol marginal. Așa cum spuneam și mai sus, cheia de citire a remanierii stă într-o singură cifră: cei 377 de parlamentari care au votat pentru Guvern. De aici încep calculele. Artizanii debarcării lui Ponta se gândesc acum mai degrabă la mijloace extra-parlamentare, deși nu trebuie subestimată capacitatea de repliere a unor deputați și senatori de la putere, în contextul instalării unei defensive politice și electorale.
Învins la prezidențiale, Victor Ponta caută să învețe din lecția Guvernului MRU și să nu fie al treilea prim-ministru demis prin moțiune de cenzură: în contextul unei majorități parlamentare fragile, o consultare permanentă cu parlamentarii este obligatorie și a fost promovată ieri de Ponta în plenul Parlamentului. De aceea, din cei 22 de membri ai Cabinetului, doar cinci (Aurescu, Szabo, Câmpeanu, Rus și Cazanciuc) nu sunt parlamentari. Formula noului Guvern servește, în primul rând, unor imperative politice: cimentarea majorității parlamentare și concilierea cerințelor venite dinspre Parlament, pentru a securiza voturile.
Dincolo de cifra magică 377, va exista o tensiune între planul amplu de reforme anunțat de Ponta (reforma Constituției, regionalizarea și Codul Electoral) și stabilitatea majorității. Sancțiunea din 16 noiembrie transformă acest Guvern într-unul de serviciu, care are teoretic sarcina de a gestiona situația până la alegerile parlamentare din 2016. Cel puțin discursiv, Ponta a stabilit un alt traseu, mult mai îndrăzneț, dar și mult mai greu. Esențializând, premierul caută să joace la mize mari pentru a avea o justificare cât mai credibilă în eventualitatea în care va fi debarcat (m-au învins adversarii reformei!).
Chiar și cu o bună gestiune a ceea ce se întâmplă în Parlament, problema nu este însă rezolvată pentru Ponta. După mai 2012 am avut un Președinte slab și un prim-ministru puternic, care s-a mai erodat în timp. Începând cu 21 decembrie, vom avea un Președinte puternic, cu responsabilități mai degrabă simbolice (e adevărat, însoțit de așteptări foarte mari) și un prim-ministru dărâmat de pierderea prezidențialelor. Aici va fi testul suprem pentru premier: cum să facă față opiniei publice tot mai critice și erodării firești pe care o presupune guvernarea. În acest context, sondajele de opinie și, mai vizibil, vocea străzii vor fi marii adversari ai Executivului. Va trebui, pentru evitarea crizelor de imagine, o mult mai bună gestiune a guvernării, o mai atentă pregătire a măsurilor, a negocierii politice și a comunicării.
Care sunt mizele pentru PSD
Pentru premier, menținerea guvernării este și rămâne cheia pentru controlul PSD. Situația la vârful PSD se joacă în Parlament, iar votul de ieri are rolul de a calma situația. Reformele PSD, enunțate public de Dragnea și susținute de Ponta, vor reprezenta și ele un posibil element de fragilizare a coaliției de guvernare, deși zestrea parlamentară este încă bogată. Menținerea controlului asupra PSD este motivul pentru care Ponta nu a pus guvernarea în brațele noului PNL, după 16 noiembrie. Ar fi fost un șah foarte bun, știut fiind că noii liberali nu sunt pregătiți de guvernare, omogenizarea necesitând timp (ce liberal vechi ar veni acum la guvernare, știind că Blaga va da tonul, iar Predoiu va fi premier?). Ca plan B, totuși, este de așteptat ca, la un moment dat, în funcție de evoluția guvernării, Ponta să invite noul PNL în Guvern, încercând un fel de îmbrățișare a ursului care să mai taie din eventualul avânt electoral al liberalilor.
Numirea noilor miniștri conțin vreun indiciu politc?
Răspunsul este mai curând da. Numele noilor miniștri pot să fie traduse și prin prisma relațiilor de putere din PSD.
Darius Vâlcov ocupă un fotoliu mai important și mai relevant, portofoliul complet al Finanțelor, acum reunit și cu cel al Bugetului, ceea ce poate să însemne și o recunoaștere a puterii și a importanței lui Liviu Dragnea, cel care a nășit transferul lui Vâlcov de la PDL la PSD.
Angel Tîlvăr, ministrul care va gestiona relația cu românii de pretutindeni, este un parlamentar de Vrancea, ceea ce poate însemna și un tribut adus lui Mrian Oprișan, activ de fiecare dată în PSD când vine vorba de a critica conducerea partidului, oricare ar fi ea.
Ionuț Vulpescu, Ministrul Culturii, este un foarte promițător tânăr parlamentar, fiind și un colaborator apropiat al lui Ion Iliescu, ceea ce înseamnă că propunerea sa pentru un portofoliu de ministru poate să fie și o mână întinsă lui Ion Iliescu în urma războiului acestuia cu Sebastian Ghiță.
Mihai Tudose, Ministrul Economiei, este nu doar un parlamentar cu foarte multă experiență (apropo de ideea betonării majorității parlamentare), dar și o încercare politică a PSD de a recâștiga terenul pierdut în Brăila, după nocivul episod Bunea – Stancu.
Sorin Grindeanu, Ministrul Comunicațiilor, provine din Timiș, fieful lui Ilie Sîrbu, iar numirea sa este mai degrabă o încercare de îmbunătățire a imaginii în general proaste a PSD în județ (fără a adăuga și ce i se întâmplă în aceste zile Președintelui de Consiliu Județean Bojin). Bătaia pe termen mediu ar putea fi Primăria Timișoara, Grindeanu fiind președinte al organizației locale și fost viceprimar al municipiului.
Concluzia
Dincolo de calculele politice și de tacticile politice și electorale o întrebare rămâne: va trece acest Guvern și de “votul” DNA?