În luna aprilie, scriam despre povestea liniștii și despre utilitatea sa pentru PSD. La acel moment, spuneam că “povestea liniștii impuse în societate de Președintele României este firul conducător a ceea ce social-democrații expun în preajma alegerilor prezidențiale. Numele candidatului PSD a fost mai puțin important. Ce a rezistat însă a fost acest mit fondator al Președintelui care aduce liniștea, care a fost apropriat de fiecare din ultimii patru președinți social-democrați. Nu pare să fie altfel nici în 2014.”
Mă întrebam în aprilie, vorbind despre limitele electorale dovedite în 2004 și 2009, care ar putea fi suplimentele conceptuale pe care le poate primi povestea Președintelui care aduce liniște, echilibru și unitate.
Discursul lui Victor Ponta din 20 septembrie de pe Arena Națională a fost prilejul de a vedea variantă finală a poveștii prezidențiale pe care PSD o propune în 2014. Programul lansat de premier a explicitat tema Marii Uniri propusă drept fundament discursiv pentru acest moment electoral.
Ce prilej mai bun deci pentru a analiza câteva din continuitățile și discontinuitățile discursive între candidații din 2009 și 2014 ai PSD la președinție?! În rândurile următoare, am pus față în față discursul rostit de Mircea Geoană la lansarea din 2 octombrie din 2009, de la Romaero Băneasa și pe cel al lui Victor Ponta din 20 septembrie, de la Arena Națională.
Cadrul general al discursurilor
Lansarea din 2009 a lui Mircea Geoană era dominată de ruperea Parteneriatului pentru România, a coaliției dintre PDL și PSD. După episodul în care Dan Nica sugerase închirierea de microbuze pentru pregătirea fraudei electorale, expulzarea sa din Guvern a generat o criză guvernamentală în care PSD nu a vrut să facă pasul înapoi. Cu doar o zi înaintea discursului analizat, social-democrații se retrăseseră din Guvern. Era momentul în care se decideau următorii pași politici; se pregătea moțiunea de cenzură, altfel prima reușită în istoria post-decembristă a României.
În 2009, analiștii vorbeau despre o cursă în trei animată de prezența lui Antonescu și despre faptul că Mircea Geoană ar fi avut o problemă în a atinge scorul electoral al PSD. Băsescu era favoritul cert și foarte puțini se gândeau că ar fi putut fi bătut, mai ales că deținea controlul total al guvernării și al instituțiilor.
Așadar, Mircea Geoană căuta să se impună drept challenger, să aibă partidul unit în spatele său și spera la o coalizare puternică anti-Băsescu în turul al doilea. Un lucru care s-a întâmplat până la urmă.
Astăzi, Victor Ponta este premierul României, președintele unui PSD foarte solid ca număr de parlamentari și de aleși locali, favoritul de departe al cursei prezidențiale. Ponta se definește nu în raport cu adversarii săi la prezidențiale, ci față de Traian Băsescu, propunând o ruptură față de ultimii zece ani. Pașii campaniei sunt dictați de obiectivul de a nu genera o coalizare a nehotărâților și a dreptei împotriva sa în turul al doilea. Evenimentul de la Arena Națională a fost unul de forță prin dimensiunea participării, dar s-a dorit a fi și o invitație la dialog, prin conceptul marii uniri care vine să șteargă granițe și distincții.
Elementele centrale ale discursului din 2009 al lui Mircea Geoană
Discursul lui Mircea Geoană începe stabilind reperele bătăliei: 50 de zile până la alegeri, în care PSD trebuie să țină rândurile unite și în care trebuie să lupte împotriva celor care “sunt disperați că vor pierde alegerile”. Vorbim despre un discurs centrat, cel puțin în prima sa parte, pe activul de partid și pe simpatizanții social-democraților.
Urmează versiunea PSD despre momentul politic din octombrie 2009, explicația ruperii alianței dintre PSD și PDL. Băsescu, în cuvintele liderului social-democrat, nu se schimbă niciodată, el devenind artizanul rupturii și, prin comportamentul similar din alte momente politice, un obișnuit al crizelor guvernamentale. Băsescu, un om al crizelor, este nepotrivit pentru o Românie care necesită “stabilitate, încredere în plan extern, o economie stabilă”.
Abordarea este cea de challenger, centrată pe expulzarea lui Băsescu de la Cotroceni, pentru că “a dărâmat Guvernul, îi minte pe români, vrea să fure alegerile”. În continuare, se insistă pe experiența intrării la guvernare a PSD și pe parcursul guvernamental, o dare de seamă pentru cele nouă luni de “pact cu dușmanul”. Într-o trecere de la dialogul cu social-democrații la cel cu românii, se insistă pe rațiunea alianței cu PDL: guvernarea pentru cei care au votat PSD, pentru care trebuie apărați.
Miza începutului de discurs este evidentă: Băsescu, devenit un pericol pentru țară și pentru democrație, trebuie oprit. În plus, Președintele este prezentat drept cauza actualei situații a PSD: deși partidul a câștigat ultimele trei alegeri, jocurile titularului de la Cotroceni au făcut ca partidul să fie în opoziție. Discursul este centrat din nou pe activul de partid, intenția fiind de a-l mobiliza după ieșirea de la guvernare, mai ales în contextul în care Geoană căuta să se detașeze de Antonescu.
După această definire a situației politice și electorale, pasul următor ține de critica mandatului lui Traian Băsescu. Președinte este cel care a dezbinat, sinominul crizei economice și sociale, cel care și-a încălcat cele două promisiuni majore din 2004 (lupta împotriva corupției și celebrul “să trăiți bine!”) și cel care, laitmotiv al discursului liderului PSD, trebuie oprit înainte de a distruge România.
Soluția la problema definită este una politică și se referă la sfârșitul regimului Băsescu – Boc, prin încheierea capitolului guvernării comune. Este prefațat momentul susținerii moțiunii de cenzură reușite împotriva Guvernului Boc.
Discursul lui Mircea Geoană trece în zona unei comparații constante și explicite între România lui Băsescu și “România noastră”. Adresarea este acum către alegători, începe dialogul cu electoratul. Pentru cei obișnuiți cu Clinton, acest pasaj sună probabil foarte familiar, interpretând într-o cheie americană altfel o temă perenă a discursurilor electorale post-2007: “În România noastră, oamenii vor privi cu încredere spre viitor. Copiii noștri vor găsi oportunități acasă și nu în străinătate. Și nimeni nu va fi lăsat în urmă“.
În plus, pentru cine l-a ascultat pe Victor Ponta în ultimele luni, aceste cuvinte ale lui Mircea Geoană sunt parcă parte a tezaurului discursiv PSD asociat cu perioada Băsescu: “În România lui Băsescu domnește dezbinarea. I-a învrăjbit pe tineri și pe bătrâni, pe profesori și studenți, pe angajați și angajatori. Pentru tot ceea ce a făcut el rău a dat vina pe alții. Pe profesori, pe magistrați, pe medici. România noastră va fi unită. România noastră va fi o țară care aparține tuturor și de care să putem fi cu toții, din nou, mândri. România noastră. O singură Românie“.
Este introdusă astfel tema centrală a discursului, O singură Românie, ce va fi în continuare declinată și definită. Aceste este prilejul de a introduce mesajul proiectului național al candidatului, unul “nu doar pentru următorii cinci ani, ci pentru următorii 20″.
Mircea Geoană vorbește despre un plan concret pentru ieșirea din criză, o ideea adaptată în mod cert momentului politic, cel în care efectele de pe piețele internaționale aduceau tot mai multe vești proaste și pentru România. Un proiect național care să-i unească pe toți, vine completarea fostului Președinte PSD.
Următoarea parte de discurs are în vedere detalierea proiectului unei Singure Românii, atât pe baza unor principii de acțiune și unor măsuri în diferite domenii (pensionari, agricultori, locuri de muncă, industrie, tineret, familie), dar și prin prezentarea poveștilor unor români obișnuiți. Ideea trimite imediat către the State of The Union, când Președintele american are diverși invitați în public, iar pe baza proveștilor acestora își introduce propunerile. Storytelling prezidențial, pe scurt.
Într-un discurs care îmbină elemente specifice unui Președinte cu cele ale unui prim-ministru, candidatul PSD ajunge și el să invoce momente esențiale din istoria poporului român: cucerirea independenței, Marea Unire, Revoluția din 1989. Unitatea este cheia tuturor acestor momente, în viziunea lui Mircea Geoană, iar țelul său este o societate unită în jurul valorilor tradiționale (familia creștină, munca cinstită și solidaritatea între oameni).
Argumentul lui Mircea Geoană pentru justificarea proiectului său prezidențial ține de parcursul său profesional și politic, ca ambasador, ministru de externe și ca președinte care a ținut PSD unit.
Propunerea este simplă: un Președinte care pune românii împreună, specialiști sau oameni simpli, cu care vrea să construiască O Singură Românie, al treilea proiect național reușit al tranziției după UE și NATO (menționate explcit).
Discursul se încheie simetric cu tema celor 50 de zile până la alegeri și cu o ultimă detaliere a proiectului unei Singure Românii: “Vă chem alături de mine să construim împreună O Singură Românie. O țară a milioanelor de familii de români. O țară a celor care trăiesc decent din muncă cinstită. O țară în care își dau mâna și muncesc cot la cot tineri și bătrâni, agricultori și muncitori, angajați la stat și angajați în privat, români și maghiari, oameni de stânga și de dreapta, cei de la sat și cei de la oraș, oameni din toate colțurile țării.” Așa să ne ajute Dumnezeu, spune în încheiere candidatul.
Elementele centrale ale discursului din 2014 al lui Victor Ponta
Discursul candidatului Ponta nu începe într-un mod foarte diferit de cel al candidatului Geoană. Mai avem 55 de zile și încă o bătălie de câștigat, spune actualul premier. Dacă, pentru fostul lider al PSD, ceilalți erau disperați să fure alegerile, acum social-democrații sunt față în față cu victoria. Este reperabil optimismul adus de rezultatele ultimilor ani.
Ponta face o trecere foarte rapidă dinspre mesajul adresat partidului către cel adresat electoratului în general. Este firesc, din moment ce miza lui centrală ține de asigurarea acelor voturi care să-l facă victorios în turul al doilea. Contextul politic îi permite să considere un dat realitatea unui partid unit în spatele său.
Elementele-cheie ale discursului sunt vizibile din primele fraze: schimbarea și, cel mai important, Marea Unire a tuturor românilor.
Expunerea lui Ponta continuă în aceeași notă: “Vreau să vă gândiţi că putem fi împreună şi nu separat, că putem avea grijă unii de alţii, că putem să avem încredere, să fim mândri şi să facem o schimbare a noastră şi a ţării noastre”.
Față de perioada mandatului lui Traian Băsescu, Președintele PSD propune alternativa liniștii și a siguranței, alături de o schimbare declinată pe mai mult paliere. Nu este vorba doar despre schimbarea unui Președinte, despre schimbarea unui regim politic, ci despre schimbarea fiecăruia din noi, a fiecăruia din cei 20 de milioane de români. Aceasta este modalitatea de a trece de la anti-discursul băsescian la o abordare completă și integratoare a schimbării.
Patru sunt conceptele care definesc asumarea dorinței, de către Victor Ponta, de a deveni Președintele României: încredere, mândrie, schimbare și, cel mai important, unitate, primul pas în această “mare bătălie pentru către Marea Unire”.
De la planul abstract se trece la concret și își face apariția povestea personală a candidatului. Victor Ponta este strănepotul unui român din Ardeal care în 1917 a luptat pentru Marea Unire și nepotul lui preot (oportunitate pentru a introduce tema religiei, de o manieră însă mult mai subtilă decât la Craiova). Descrierea parcursului continuă în cheia unui om obișnuit, ai cărui părinți au investit totul în el și în surorile lui (referință implicată la Iohannis) și care își dorește să-și vadă copiii crescând într-o Românie mândră și puternică. Ponta merge în continuare pe cartea modestiei și a realismului atunci când vorbește despre schimbarea care pleacă de la propria persoană: “am multe lucruri de schimbat la mine înainte de a vă cere să schimbăm ţara”. Remarca e mai degrabă pentru efectul retoric, de vreme ce ea nu este dusă mai departe și detaliată.
Storytelling-ul ajunge în zona poveștii politice a premierului. Cel mai tânăr Președinte al PSD, care preia un partid înfrânt și lipsit de speranță și care, datorită unității pe care o creează, câștigă toate bătăliile. Cel mai tânăr prim-ministru, care, deși preia o țară distrusă economic și social, fără încredere, îndreaptă lucrurile rele și face lucruri bune. Și, ca punct culminant, avem declarația că, la 42 de ani, Ponta are curajul și este pregătit să fie Președintele românilor.
Revine în prim-plan tema istorică fundamentală pentru poziționarea candidatului: preşedintele românilor care vor sărbători 100 de ani de la Marea Unire. În sprijinul candidaturii sunt aduse realizările Guvernului Ponta, în special cele care țin de repararea nedreptăților guvernării anterioare (pensii, salarii, școli, fonduri europene, spitale). Există și o referință la USL, la momentul din 2012 al lansării pe același stadion pentru alegerile parlamentare. Ca de atâtea ori în acest an, Ponta caută să preia capitalul electoral al USL. Dacă Iohannis este, în viziunea social-democraților, continuatorul lui Băsescu, Ponta revendică poziția de moștenitor al USL, al celor 7,4 milioane de români din iulie 2012.
În acest context, apare una dintre cele mai clare (re)definiri ale modelului de Președinte: “eu, ca preşedinte, voi munci alături de Guvernul României, alături de Parlament, alături de aleşii locali, alături de fiecare om cinstit, drept din această ţară pentru ca să realizăm tot ceea ce în urmă cu doi ani aici, chiar în acest loc, am promis românilor.”
Războiul politic al ultimilor ani este folosit pentru credibilizarea argumentului unității: am reușit să facem atâtea în ciuda unora, împreună putem reuși enorm de multe, arată Victor Ponta.
La acest moment are loc introducerea anti-modelului Băsescu. Este prima și singura dată când numele lui Traian Băsescu este pronunțat în tot discursul, deși tot constructul are la bază antiteza. De altfel, Ponta nu rostește niciodată numele vreunui contracandidat. Învâțând de la Băsescu ce să nu facă odată ajuns Președinte, premierul revine la tema schimbării fiecăruia, probabil ancora lui de comunicare dacă va câștiga și se va confrunta cu dificultăți de tipul celor pe care le are Hollande în Franța. “Vreau să ne schimbăm cu toţii, nu doar preşedintele ţării, vreau să fim încrezători, să fim mândri să facem împreună acea schimbare şi acea Mare Unire care ne dă speranţa în viitor. Vă rog şi vă cer să fiţi alături de mine în această mare schimbare a României”, se spune, ideea fiind de a lăsa în spate dark age-ul cu care este asociat mandatul lui Traian Băsescu.
Răzbunarea lasă locul dreptății până la capăt, iar unirea, iubirea și pacea înlocuiesc, discursiv, dezbinarea, ura și cearta. Pe cât de negru este trecutul, pe atât de senin se anunță viitorul, este mesajul din spatele acestei hiperbolizări a elementului negativ din spatele regimului Băsescu. Maniheismul și anularea nuanțelor descriu un discurs care are ceva din liniile apocalipsei în predica unui preot.
Nota finală a expozeului premierului pornește de la același moment al Marii Uniri, în care, deși lupta a fost chiar mai grea, unitatea a adus succesul.
Ponta descrie proiectul unirii prin atitudinea și comportamentul pe care trebuie să le aibă Președintele: “Azi, în faţa dumneavoastră, mă angajez să fiu primul, cel care dă exemplu de unire, cel care dă exemplu de toleranţă, cel care dă exemplu de compasiune, cel care dă exemplu de dialog. Cred că exemplul preşedintelui ţării este fundamental pentru ca noi toţi să putem să mergem în această direcţie. Vă promit că voi fi preşedintele tuturor românilor şi împreună cu dumneavoastră vom fi acea ţară puternică şi unită pe care ne-am dorit-o întotdeauna. Vă fac acest legământ şi sunt convins că veţi fi alături de mine în marea bătălie pentru unirea României”.
Încheind cu versurile poeziei lui Nenițescu, pentru a se situa încă o dată pe axa patriotism – naționalism, premierul propune in discurs extrem de auster în detalii, menit doar să proiecteze tema centrală a campaniei sale. Nu e de mirare că am auzit de atâtea ori cuvintele “unire” și “schimbare”.
Concluzii. Continuități și discontinuități discurse în discursul prezidențial pesedist
PSD-ul din 2014 este într-o cu totul altă situație politică decât în 2009. Discursurile celor doi candidați ai partidului o arată fără putință de contestare. Pe de-o parte, avem un favorit, cu un electorat și un partid care-i recunosc leadershipul; de cealaltă partea, avem un challenger, care căuta să-și impună acest statut, având de înlăturat pericolului unui al treilea candidat care-i amenința poziția în finala prezidențială. Atitudinea față de guvernare, evoluția de la principalul partid al opoziției în 2009 la cel de partid alfa al puterii în 2014, ținând cont și de înfrângerile simbolice din 2012 ale Președintelui Băsescu, proiectează o altă citire a situației politice.
Dincolo de elementele de context, tema centrală a discursului candidaților este foarte apropiată în 2009 și în 2014. De la conceptul O Singură Românie trecem la Marea Unire, propulsată și de momentul istoric care va fi simbolul următorilor cinci ani de mandat prezidențial. Pe lângă liniștea și stabilitea devenite piloni ai mesajului pesedist de după Revoluție, unitatea este acel supliment conceptual cu care se caută să se câștige alegerile. Sursa sa vine din raportarea, mai mult sau mai puțin explicită, la persoana Președintelui în funcție.
În timp ce Ponta vorbește deschis despre schimbare, Geoană este apărătorul stabilității amenințate de Băsescu. Sunt momente, raportându-ne la 2009, în care cota de încredere a Președintelui este de neignorat. Ponta, având în față un Președinte slăbit, delegitimat de votul din 2012, își definește adversarul în regimul personificat de Băsescu, atribuindu-i puteri excepționale în măsură să proiecteze teamă în rândul nehotărâților și, mai ales, unitate și mobilizare în zona propriei tabere. Geoană, confruntându-se cu un Băsescu încă pe val, se raportează direct și nemijlocit la persoana acestuia, văzută ca sursă a tuturor relelor. De la un Președinte-atoatefăcător, în sens negativ, se ajunge la un sistem denaturat și scăpăt de sub controlul lui Băsescu. Evoluția este clară din prisma unui indicator simplu: Ponta rostește o singură dată numele lui Băsescu, în timp ce Mircea Geoană o face de 23 de ori.
Ponta propune un discurs exclusiv prezidențial, lipsit de elemente de concretețe, care nu are niciun punct comun cu dimensiunea guvernării. Este trasat modelul prezidențial și orientarea sa. Nici măcar referințe normale la UE, NATO sau SUA nu sunt prezente în discursul lui Ponta (deși steagurile acestora au fost proiectate pe ecranul din spatele premierului în timpul discursului). Obiectivul de a impune tema centrală a campaniei a fost mai important decât orice. De altfel, elementele de conținut se regăsesc în programul lansat pe 22 septembrie pe website-ul premierului.
Mircea Geoană nu se afla într-o situație la fel de comodă. Partidul tocmai intra în opoziție, după o scurtă perioadă de partener junior la guvernare. Poziționarea sa prezidențială este saturată de elemente specifice unui prim-ministru, dovadă că Președintele PSD avea de îndeplinit un dublu rol. Atât situația economică, cât și ceea ce aștepta partidul (revenirea la guvernare) îl fac pe Mircea Geoană să transforme alegerile prezidențiale mai degrabă în unele parlamentare. Ca o consecință a asumării rolurilor, Ponta vorbește 20 de minute, Geoană 43.
Ceea ce uimește este cât de similară este descrierea părții împotriva căreia luptă candidații PSD. Cuvintele și abordarea merg uneori până la identitate. Că este vorba despre scandal, dezbinare, învrăjbirea categoriilor sociale, unitate sau mândrie, Ponta și Geoană sunt în același registru discursiv, pe care îl împart surprinzător poate și pentru ei.
Interesantă este și poziționare față de răul politic pe care doresc să îl combată. Ponta folosește imaginea unei perioade pentru a proiecta viziunea idilică a contrariului său, în timp ce Geoană insistă pe răul pe care adâncirea stării curente l-ar putea aduce. La Geoană, soluția este obligatorie, necesară, la Ponta, ea ține mai degrabă de împlinirea unui potențial și rămâne în registrul contingentului.
Tot în zona diferențelor, Ponta vorbește aproape exclusiv pentru electorat, în timp ce Geoană alocă o parte importantă a discursului său mobilizării propriului activ și a convingerii bazinului electoral social-democrat. O chestiune de context politic, așa cum am mai spus.
Un ultim cuvânt despre punerea în scenă: În 2009 se preferă o hală industrială, cu trimitere clară către locuri de muncă și către natura unui partid de stânga. Suntem, până la urmă, în plină criză. În 2014 se merge pe cartea din 2012, a unui stadion național ce trimite către defuncta USL, în care motivele naționale și Coloana Infinitului descriu orientarea social-democraților în zona patriotismului manifest.
În 2014, ca și în 2009, PSD folosește același concept menit să întărească narativul inițial, iliescian al liniștii. Rafinarea temei unității este observabilă, prin declinările sale istorice și patriotice, prin simbolistica și prin execuțiile vizuale de care PSD face uz. Rămâne de văzut dacă acești steroizi conceptuali și imagologici vor aduce victoria așteptată încă din 2000.
Vom vedea dacă, așa cum spune românul, în unire stă puterea.