Moto: “Avem nevoie, la acest moment, nu de cineva care să pornească războaie ca după aceea, eventual, să le câștige, ci de cineva care să mențină pacea.” (Adrian Năstase, 2004)
Există o întreagă dezbatere publică referitoare la candidatura lui Victor Ponta la alegerile prezidențiale. Fiecare aluzie pe care premierul o face cu privire la momentul electoral din toamnă este citit în cheia încă unui pas spre asumare. În narativul abil construit, aceasta a devenit marea întrebare: candidează sau nu candidează Ponta? Dacă decide să rămână prim-ministru, cine va fi alesul? Geoană? Tăriceanu? Oprescu? Maior?
Aș risca să spun că aceasta este o falsă problemă. Indiferent de candidatul pe care l-a avut la prezidențiale (și au fost trei până acum), PSD a livrat aceeași poveste despre rolul Președintelui în România. O astfel de continuitate de discurs și de model e cu adevărat remarcabilă. Rămâne de discutat cât de eficientă este ea în 2014 în câștigarea alegerilor din 16 noiembrie.
Nu candidatul contează, ci modelul de Președinte propus de PSD. Care e același de 25 ani
Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană și Victor Ponta. Indiferent de ceea ce i-a diferențiat pe cei care au candidat sau se pregătesc să candideze la președinție din partea PSD (sau a FSN și PDSR), în discursul lor liniștea și unitatea au devenit meta-teme, structurând viziunea lor prezidențială. Cu riscul de a demonstra poate axiome, îmi voi susține afirmația prin câteva exemple pe care le consider emblematice.
Totul începe, firește, în 1990, când, pe 20 mai, chiar în ziua alegerilor, ziarul “Adevărul” publica o primă pagină albă pe care era scris simplu: “Avem nevoie de liniște, oameni buni!”. Susținând deschis FSN-ul lui Ion Iliescu, ziarul participa la scrierea primei paginii din povestea liniștii atât de dragi stângii românești. Românii alegeau covârșitor nu să alunge lupii, cum propuneau liberalii, ci o guvernare tihnită.
Povestea merge mai departe cu alegerile prezidențiale din 1992, când sloganul campaniei prezidențiale iliesciene spunea totul: “Un Președinte pentru liniștea noastră”. Mult mai dificil obținută, liniștea a domnit în România încă patru ani.
Modelul iliescian a fost pe deplin asumat de către următorul prezidențiabil PSD, de către Adrian Năstase. În de-acum celebra dezbatere finală cu Traian Băsescu din 8 decembrie 2004, pledoaria fostului prim-ministru pentru continuitatea de model era explicită:
“Nu ne putem permite un Președinte care să facă numai scandaluri, care să genereze crize, avem nevoie de liniște, avem nevoie de responsabilitate.”
În încheierea dezbaterii, în ultima sa luare de cuvânt, Năstase revenea, arătând încă o dată viziunea social-democrată asupra a ceea ce trebuie să fie un Președinte al României:
“Este important faptul ca trăim acum un moment care înseamnă pentru noi o șansă unică și cred că avem nevoie, la acest moment, nu de cineva care să pornească războaie ca după aceea, eventual, să le câștige, ci de cineva care să mențină pacea. Avem nevoie de stabilitate politică, de pace socială, de creștere economică, avem nevoie de înțelepciune, de calm, de liniște, de un zâmbet la momentul potrivit. Avem nevoie să știm că suntem demni la noi în țară și în relațiile cu ceilalți, cu care avem o relație apropiată, o relație prin care România se va dezvolta mai rapid, o țară în care să fim mândri că trăim. Cu Dumnezeu înainte!”
Nici Mircea Geoană, cel care l-a învins pe Ion Iliescu la Congresul PSD din aprilie 2005, nu a depășit contururile poveștii liniștii, insistând totuși pe unitate ca ingredient central pentru soliditatea narativului prezidențial.
În dezbaterea din 20 noiembrie 2009, cea împotriva lui Traian Băsescu și Crin Antonescu, cu două zile înaintea primului tur al alegerilor, Mircea Geoană cita parcă din Biblia Președintelui pesedist:
“Cred cu tărie că, în acest moment de cumpănă pentru ţara noastră, trebuie să ne unim şi voi fi un preşedinte al unităţii românilor. După prea mulţi ani de dezbinare şi de scandal, România simte nevoia, românii simt nevoia să ne unim şi să mergem împreună mai departe.”
La finalul dezbaterii, fostul Președinte PSD stabilea, din punctul de vedere al modelului de Președinte, coordonate similare cu cele descrise de Adrian Năstase cinci ani mai devreme:
“Voi fi preşedintele unor mari proiecte naţionale, cu continuitate şi cu respiraţie mai lungă şi, mai mult decât orice altceva, voi fi un preşedinte drept şi bun, am o personalitate care uneşte oamenii, nu sunt un dezbinator, nu sunt un scandalagiu, sunt un om educat, civilizat, modest şi vă promit, în condiţiile în care voi avea încrederea dumneavoastră, că am să rămân cu picioarele pe pământ, un om obişnuit şi un om care şi-a pus în serviciul ţării energia şi talentul, atât cât am avut, în aceşti ani de serviciu public.”
Nici la dezbaterea finală cu Traian Băsescu din 3 decembrie din 2009, lucrurile nu stăteau altfel din perspectiva lui Mircea Geoană:
“Am demonstrat de fiecare dată că sunt un om care știe să îi unească pe români și am arătat, inclusiv în campanie, că înțeleg să păstrez un ton pozitiv și o abordare constructivă, inclusiv în dialogul cu contracandidații mei. Vorbesc despre o singură Românie, de multe ori un slogan poate necredibil pentru mulți dintre dumneavoastră. Vorbesc despre o singură Românie ca o viziune despre o țară, care trebuie să-și stabilească, la 20 ani de la Revoluție, șansa unui nou început.”
Pentru social-democrați, 2014 nu pare a aduce o schimbare a narativului prezidențial. În documentul politic votat de Biroul Permanent Național al PSD în 6 ianuarie 2014, cât USL încă exista, se afirma explicit că al treilea obiectiv politic al PSD este “să realizeze dorința majorității covârșitoare a românilor de a avea, la finalul acestui an, un Președinte al României total opus «modelului Băsescu», «un arbitru» și nu «jucător», un pacificator și nu un războinic, un unificator și nu un dezbinator“.
Președintele care aduce liniștea este una dintre temele abordate de către Victor Ponta în postarea de pe Facebook care a fost considerată primul pas hotărât spre candidatura la prezidențiale:
“Trebuie să punem capăt tranziției de la societatea comunistă (cu accesele sale securiste din ultimii 10 ani) spre o țară europeană, cu oameni mai liniștiți și mai demni, guvernați de valori și obiective comune, nu de frica de mascați și de linșajul public din partea unor jurnaliști fascisto-comunistoizi!”
Povestea liniștii impuse în societate de Președintele României este firul conducător a ceea ce social-democrații expun în preajma alegerilor prezidențiale. Așa cum s-a văzut mai sus, numele candidatului PSD a fost mai puțin important. Ce a rezistat însă a fost acest mit fondator al Președintelui care aduce liniștea, care a fost apropriat de fiecare din ultimii patru președinți social-democrați. Nu pare să fie altfel nici în 2014.
Întrebarea este însă cât de utilă va fi această poveste pentru PSD în alegerile prezidențiale din 2014. Mai poate fi eficient un narativ care și-a arătat limitele atât în 2004, cât și în 2009 (unde lucrurile sunt, totuși, mai complicate)?
Faptul că aceeași idee sublimată de Președinte persistă la vârful stângii românești de 25 ani nu este o întâmplare. Este, în opinia mea, o perfectă adaptare la electoratul social-democrat. Nu degeaba acești alegători sunt atât de fideli liderilor lor și îi votează în proporție de peste 90% la balurile democrației noastre – în alegerile prezidențiale.
Datele din exit-poll-ul CCSB din 9 decembrie 2012 ne arată și ne confirmă percepțiile despre electoratul PSD. Cei cu studii medii sunt aproape de trei ori mai mulți decât cei cu studii superioare; similar, cei cu studii primare sunt mai mulți decât cei cu studii superioare. Două treimi dintre votanții PSD au peste 45 ani, iar aproape 40% sunt din Oltenia și din Moldova. Peste jumătate vin din zona rurală și din urbanul cvasi-rural și doar 20% aparțin Bucureștiului sau urbanului foarte mare.
Tendințele conservatoare ale acestui electorat sunt clare. Reformismul nu este o abordare care să-l entuziasmeze. Mulți privesc cu nostalgie la perioada comunistă sau consideră că bătălia cu tranziția nu le-a fost tocmai favorabilă. Schimbarea este, pentru ei, un concept neliniștitor. Din aceste temeri, din aceste frici s-a născut și încă rezistă povestea Președintelui care aduce liniștea.
Pe ulițele de țară auzi de multe ori, din gura unor oameni simpli, cu referire la politicieni: “să nu se mai certe, să se înțeleagă acolo sus, să facă și pentru noi ceva”. La acest tip de discurs a fost întotdeauna sensibil prezidențiabilul social-democrat, oricum s-a numit el și, așa cum arată lucrurile, oricum se va numi el în 2014.
Dar care sunt limitele acestei abordări? Până unde poate ține povestea?
Cât de ușor este însă să propui liniștea ca panaceu într-o societate cu o tranziție neterminată, corupție endemică și cu o inegalitate tot mai mare? Liniștea poate fi ușor asociată non-acțiunii, or exact acțiune (ca să nu spun reformă) cer cei mulți care, oricât de șablon ar suna, cred în proporție de două treimi că România se îndreaptă într-o direcție greșită.
Răsună ca ascuțitul unei săbii, în acest context, vorbele lui Traian Băsescu din 6 ianuarie 2014:
“E visul iliescian. Aţi văzut hoţ care aprinde luminile şi dă drumul la muzică? Nu cred că garantarea liniştii e atributul viitorului preşedinte, ci continuarea procesului de reformă, care nu se poate face în linişte.”
Apare o tensiune între narativul pesedist și nevoia de a reforma un stat disfuncțional, incapabil să furnizeze în mod nediscriminatoriu servicii publice de calitate, capturat de găști politico-economice. Cei nemulțumiți de statul la coadă la Fisc vor revoluție, nu reformele încete aduse de o societate care-și adună forțele în liniște. Nimeni nu mai are timp, împrumutând opinii prefabricate fără a le interioriza cu adevărat.
E adevărat, ne aflăm după 10 ani în care am putut vedea varianta românească a principiului troțkist al revoluției permanente îmbinat cu abordarea maoistă din timpul Revoluției Culturale. Există, cert, și oboseală față de contra-narativul trăit intens, cel al războiului public pentru reforme (deseori ratate) și impus de Președintele Băsescu.
În ochii adversarilor social-democraților, Președintele care aduce liniștea devine un Președinte – marionetă, un Președinte – momâie. Astfel se naște poate una dintre principalele axe de conflict ale alegerilor din acest an, dincolo de personalizarea inerentă prezidențialelor. E mult spus revoluție și reformă. E mai degrabă vorba despre un stil de a conduce, despre semnalul care va fi trimis simbolic în societate, despre climatul public și, până la urmă, despre eficiență. Liderul care face din războiul public un instrument de guvernare sau liderul împăciuitor, al progresului incremental prin consens.
Alegerile din 2004 și din 2009, dincolo de persoana candidaților, au reprezentat în mod cert șubrezirea mitului iliescian. Măcar și pentru aceste două motive istorice, o analiză critică și, de ce nu, o revizuire a poveștii se impune. Să nu uităm că, în 2012, s-a câștigat printr-un discurs profund vindicativ, cel cu dreptatea până la capăt și cu România puternică. N-a fost loc atunci de liniște.
Avem pe de-o parte o nevoie firească de delimitare, de ruptură chiar față de modelul băsescian de Președinte și, pe de altă parte, perspectiva unui Președinte care își taie singur din mâinile care i-au crescut, și cu ajutorul CCR, în ultimii 10 ani. Ruptura de Băsescu, pe de-o parte și îmbrățișarea unui proiect al liniștii prezidențiale cam prăfuit, ajuns deja la nunta de argint, pe de altă parte.
Ce majoritate pentru victorie până la urmă? Ce suplimente conceptuale poate primi povestea Președintelui care aduce liniște, echilibru și unitate?
Surse foto: aici, aici și aici.
April 18, 2014
sa furam in liniste…
April 19, 2014
Acesta este contra-narativul din zona Băsescu – Antonescu.