În 2011, când s-a format Uniunea Social – Liberală, paritatea negociată a fost greu de acceptat de către social-democrați. Cifrele de la alegerile locale și parlamentare din 2008 arătau un raport între cele două partide între 1,5 și 2 la 1. Argumentul lui Ponta care le-a închis gura colegilor săi a fost atunci unul simplu: vreți să fim la putere sau să rămânem cel mai mare partid din opoziție.

Cuvintele lui Ponta au răsunat precum un telefon mobil într-o catedrală goală. În fapt, ele traduceau marea spaimă a stângii românești transformată în coșmar în 2004 și parțial, e adevărat, în 2009. Oricât de mare ar fi diferența dintre PSD și următorul partid, ea nu este suficientă pentru a forma majorități câștigătoare în Parlament sau la urne. Social-democrații sunt mereu în pericolul de a fi izolați și de a pierde pe muchie, într-o ilustrare a ceea ce politologii numesc efectul underdog.

Cu mai puțin de două luni înainte de alegerile europarlamentare și cu șapte înainte de cele prezidențiale, spațiul nostru partinic este profund descentrat. Potrivit sondajelor de opinie, PSD este mai mult decât dublu în intenție de vot decât următorul clasat (PNL). Ruperea USL a transformat dictatul unei coaliții gigant în dominația social-democraților aflați pe val.

Efectele ruperii Uniunii sunt încă unele superficiale. Dar pericolul pentru PSD a apărut: reechilibrarea accelerată a sistemului, după europarlamentare și în vederea prezidențialelor, după logica lui 2004.

Două întrebări sunt fundamentale:

1. cum face PSD, cel mai mare partid al stângii, să nu rămână izolat strategic pentru alegerile din 2014 și 2016 (mă gândesc aici la mai mult decât la alianțe cu PC și UNPR)?
2. cum gestionează PSD în avantaj propriu tendința naturală de echilibrare a sistemului?

Conducerea PSD pare a înțelege riscurile situației actuale. Cel puțin comunicațional nu se comportă precum împărații chinezi din a doua parte a secolului al XIX-lea care, afirmând centralitatea universului lor cultural, nu voiau să accepte dominația tehnologică și militară a europenilor care le băteau la ușă.

Uriașul care știe să împartă puterea. Gigantul care, modest, arată că știe limitele forței sale.

Aceasta este povestea pe care Ponta, bântuit poate și el de apăsătorul coșmar pesedist, încearcă să o construiască încă din a doua parte a lui 2010. În acești ani s-au făcut înțelegeri (compromisuri pentru unii) cu PNL, cu unele partidulețe ecologiste, cu UNPR, cu PC, cu UDMR, chiar cu Traian Băsescu și PDL, totul în încercarea de a lăsa fără argumente atacul oarecum natural legat de un PSD hrăpăreț, partid-stat, care vrea puterea totală, care caută restaurația guvernării Năstase. 

Dacă analizăm discursul politic din ultimele săptămânii vedem mugurii unei asemenea poziționări contra PSD. Crin Antonescu o spune deja foarte explicit, vorbind despre un PSD care fură, despre un PSD nereformat care are ca model epoca Năstase. Dreapta băsesciană este încă prinsă în scandaluri interne și este anesteziată de mitul unității. Ca linie de atac complementară, dincolo de ceea ce spune Antonescu, sunt sigur că vom vedea în următoarele luni un mesaj despre cum PSD nu trebuie lăsat să controleze și Guvernul, și Președinția. Ceva similar cu ce s-a întâmplat în Slovacia la ultimele alegeri prezidențiale. Recentele probleme în justiție ale președinților de Consilii Județene, mai bine cunoscuți drept baroni, vor facilita comparațiile cu anul 2004.

Cu toată că îi lipșeste efortul sistematic de a gândi cu ani buni înainte ce fel de majoritate are nevoie pentru a câștiga alegerile și guvernarea (aici s-ar putea inspira din ceea ce a sistematizat think-tank-ul Terra Nova pentru socialiștii francezi), PSD a făcut totuși, în 2014, pași corecți strategic:

1. A luat lângă el două partide din fostul USL. Nu e de mirare de ce PNL a pierdut războiul imagologic al ruperii Uniunii.
2. A adus UDMR la guvernare.
3. L-a pus pe Tăriceanu șef la Senat, oferind o opțiune post-europarlamentare PNL și întreținând până atunci imaginea liberalilor care sunt, decredibilizant, în același timp și la putere și în opoziție. A făcut convingător narativul unui PNL divizat, cu mai multe bisericuțe, în care cei ostracizați de Antonescu ajung să își facă singuri dreptate – cazul mediatic Mircea Diaconu.
4. Cultivă public posibilitatea susținerii aceluiași Tăriceanu în cursa pentru Cotroceni.
5. Cel mai important, a evocat posibilitatea, prin declarațiile lui Ponta, de a ceda funcția de prim-ministru unui politician de centru-dreapta în eventualitatea în care un candidat de centru-stânga va câștiga prezidențialele.

În același narativ funcționează stilul non-confruntațional al lui Ponta, apelurile sistematice pentru refacerea USL și, prin contrast, accentuarea atacului la Traian Băsescu ca fiind un om care dezbină și care și-a trădat partenerii politici.

Un PSD generos, care se ține de cuvânt este povestea menită să răspundă preventiv unui atac previzibil al dreptei. Așa se luptă împotriva consolidării frontului anti-PSD.

Odată realizat acest obiectiv, rămâne axa de conflict atât de dragă pesediștilor: cea anti-Băsescu. Dacă un urmaș direct al Președintelui ajunge în turul al doilea, cu atât mai bine.

Bineînțeles, planul PSD poate deraia. Acțiunea tot mai intensă și vizibilă mediatic împotriva baronilor social-democrați poate funcționa drept o chemare la luptă dacă nu sub același steag, măcar sub aceeași strategie.  Mai mult, să te abții să iei toată puterea când ea e atât de la îndemână nu este cert un lucru ușor. Metodic, inspirați parcă de confucianism, PSD trebuie să practice acest post al puterii totale. Cel puțin pentru următoarele șapte luni. Sau până în 2016, dacă vrea să rupă cercul perpetuei alternanțe la guvernare.

Articole similare:

• Nouă săptămâni până la alegeri. Analiza frontului electoral
• Povestea liniștii și utilitatea sa pentru PSD în 2014
• Cinci săptămâni până la alegeri. Analiza frontului electoral